salam de revelion

don't give a fuckmi-am propus de nenumarate ori sa dau un parfum de utilitate blogului asta, sa fac si io ceea ce trebuie, adica sa transmit “si pe aceasta cale” un mesaj catre cei care ma citesc.

nu-mi iese aproape niciodata, si nu-mi va iesi nici de data asta, pentru ca ce fac io aici cu povestea revelionului ultramanelizat n-o sa va creeze vreo reactie de “a-ha!” ci o sa va reaminteasca ce e tara asta si mai ales cine-s oamenii ei.
stiu ca e la moda sa arunci cu cacat in tara si popor, sa te plingi ca te-ai saturat, sa ti se zica “daca nu-ti convine, de ce nu pleci” sa fii intrebat  “da’ tu de ce nu faci ceva sa schimbi lucrurile?” si altele asijderea.

nu merg mai departe cu confesiunile, si nu va zic ce cred eu despre cum s-ar putea sa schimbam lucrurile, daca s-ar putea schimba, ce-ar trebui sa facem in plan personal ca sa fim mai intelegatori si mai toleranti cu aproapele nostru manelist… brr. mi se ridica parul maciuca numai cind mi-aduc aminte patania.

asadar care-i povestea…

ne-am decis undeva in septembrie impreuna cu un grup relativ restrans de prieteni sa ne petrecem revelionul intr-o frumoasa si noua pensiune de la munte. nu e obiceiul nostru sa petrecem revelionul “in deplasare” da’ cunosteam proprietarii, stiam locul, mai fuseseram, ne placuse. am crezut noi (greseala numarul unu) ca toate aceste ingrediente ne vor asigura un minisejur linistit cel putin, ca de distractie fara limita nu poate fi vorba in propozitie. ca asa sintem noi, ceva mai putin petrecareti. din motivul ca sintem nepetrecareti n-am avut suficienta putirinta sa luam toate camerele, adica sa adunam atita populatie cit “sa luam toata vila”. mai mult, prin noiembrie am aflat ca vom fi in inferioritate numerica, adica am lasat mai multe camere goale decit am ocupat. am mers inainte, am achitat rezervarile cu gindul (greseala numarul doi) ca ne-om intelege noi cu restul grupului.

programul se anunta interesant, aveam masa de revelion cu mincare traditionala, sanius moka, plimbare cu sania cu cai (daca ninge), carnaval pe 1 ianuarie…

am ajuns acolo pe 31, curtea era deja plina de masini. si cum nu pot sa ma abtin, va insirui masinile din curte: un bmw serie cinci, unu’ serie trei, un chiu sapte (dar nu alb, ci negru), un subaru impreza wrx/sti-modelul anterior, e adevarat, un mercedes clasa e (tot cu o generatie in urma)…si un dodge ceva (caliber cred, nu are prea mare relevanta). a inceput sa se infiripe banuiala.

care s-a confirmat undeva in jurul orei 23:30 cind in sala restaurantului a rasunat (pe bune, cu boxele la maxim) prima data maneaua lu’ salam. dupa o pauza de sampanie si artificii in curte, ne-am intors la masa. n-a durat mult si iar salam. si tot asa am servit salam pina la 2-3, citeodata in reprize de cite 4-5 repetitii ale aceleiasi bucati. caci gentelmenilor si lady-urilor (ca sa zic asa) le producea cu o mare bucurie sufleteasca o anumita bucata de salam. nu m-am prins (pentru ca bausem de necaz un pic mai multa tuica traditionala) si nici n-am avut rabdare sa aprofundez daca le placea salam in genral sau numai bucata respectiva. pe care bucata am auzit-o reprodusa cu obstinatie si a doua zi in vila de-alaturi, dimineata, pe la prinz si undeva inspre orele de culcare (ati ghicit iesisem sa plimb sarmalele)…

nu mai lungesc povestirea… s-a lasat cu batai si certuri intre manelisti, cu “discutii” legate de bani si meniu si contravaloare servicii purtate cu proprietarii pensiunii in gura mare, sa auda toata sala (reproduc aici ceea ce mi s-a parut mie un fel de replica definitorie: “bai, pe tine te-a ars cineva pina acuma?”/”Nu, ba, bineinteles”/”Ei, uite ca te arde acum!”) cu cite si mai cite aventuri romantice.

ce stiu sigur e ca in viata mea n-am mai servit atita manele. e prima data cind am luat atit de mult contact cu genul (prin “contact” intelege si tu ce vrei), si prima data cind mi-a venit sa plec de undeva inapoi acasa (dintr-o vacanta/sejur etc.) m-am tot gindit ca e din cauza sensibilitatii mele muzicale. insa nu prea e asa. oamenii aia chiar nu sint genul meu. sint exact aia de care ti-e sila/lehamite/greata “in viata sociala” de zi cu zi. in trafic, la cinema, la magazin, pe strada, in parc si pe scara blocului. aia care deschid geamul cind stau la semafor si-si sufla mucii direct pe geam afara. aia care se baga in fata la coada la bilete. aia de care se aseaza pe locul tau la cinema. alea care plimba ugegeurile in mall toata ziulica. aia, alea. am aflat ca maneaua uneste destine (in cazul nostru erau doua grupuri distincte care s-au imprietenit la catarama in timpul sejurului) dar le si desparte (noi ne-am contrat/am fost contrati si abia daca am schimbat 2-3 vorbe cu cei mai prietenosi dintre manelisti). am aflat ce e maneaua hard core si cit de dedicati sint fanii. mi s-a confirmat ca sintem in minoritate, si ca in ritmul asta vom fi disparuti in citiva ani. ma sparie gindul, nu exagerez… vom trai in rezervatii.

hai ca m-am plictisit, s-am incalecat pe o sa si v-am spus cit de salam am incheiat un an 2010 care a fost de tot salamul. doamne-ajuta ca iest inceput de salam a lu’ 2011 sa nu fie reprezentativ pentru tot anu’…

sfatu’ meu pentru anul asta: cititi o carte-n plm!

6 raspunsuri la “salam de revelion

  1. :)) f tare ce sa zic!! La Multi Ani! shi mi pare rau ca baietzii mei sunt mai indecishi de fire.. altfel poate digerau altzii salamul de rev..

  2. si totusi ai fost dragut cand ai scris despre salam. eram obisnuita cu niste critici mai dure, mai mult sarcasm, dar am gasit o maturitate si intelegere. sau senzatia asta o fi pentru ca am devenit imuna, nu ma mai socheaza nimic. chiar mi-a placut.
    intalnesti astfel de specimene peste tot unde exista aglomeratie. merg acolo ca sa aiba cine sa-i vada. solutia ar fi locurile parasite si noi sa cream rezervatii, cum spui tu. nici macar un pret mare la un serviciu nu garanteaza ca vei avea parte de parteneri de “joaca” de calitate. cand mergi intr-un loc de “joaca” trebuie sa ceri foarte multe informatii si nici atunci nu e nimic sigur.
    intr-o cabana de munte, parca la Sambata, o cabana care abia sta in picioare, am gasit acum vreo 2 ani, o tablita unde era scris, cu aproximatie, “aici nu se asculta manele”. si asta poate fi o pozitionare… apoi, ar trebui sa mai invatam sa ne luptam/ aparam.

    • sarcasmul schiop poate ca e explicat de poza cu care am decorat textul. care ea insasi are un text cu care e decorata.
      apoi, eu n-am ceva cu salamul eu am cu oamenii care-l servesc dimineata, la pranz si seara. la mare si la munte. in fabrici si uzine. in autobuze, trenusi si avioane. la deal, la campie, in delta dunarii. in moldova, in transilvania si in tara romaneasca. la radio si la televizor. in ziare si reviste.o tara de timpiti ai zice. poate ai mai zice ca “e unii” care ne baga salam pe git.

  3. La multi ani! :)))

    Stii care e paradoxul? Ca peste ani si ani o sa iti dai seama ca flacaii cu pricina pot fi “imblanziti” numai dinauntru, nu dinafara. Fac o paralela: acum vreo 10 ani veneam de la Cheia, intr-un mare camion, plin cu baieti veseli, destul de beti si cam de-o varsta, care faceau un fel de ricosee printre pasagerii din bena. Am fost suficient de naiv la vremea aia sa-l iau pe unul de plete si cat pe ce sa-l altoiesc in ochi. N-a fost sa fie, si BINE ca n-a fost sa fie.

    Astazi as vedea, sper, toata schema cu mult mai multa relaxare, poate as incerca sa comunic cu dumnealor (nici eu n-o cred pe asta :)) ), poate chiar ca as opri camionul sa ma dau jos, sa-i las sa-si continue drumul. Ei pe-al lor, eu pe-al meu.

    Sper sa vina ziua in care voi crede cu tarie ca pot sa-i imblanzesc, doar sa ma amestec in mijlocul lor si sa am tonul care trebuie si cuvintele potrivite. Acum nu le am (vointa, ton, vorbe), am doar multa ura.

    But YES, YOU CAN!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.