Oct 30

intimplari emotionante din romania

ca sa fie toata lumea la zi cu informatia, incep prin a va spune ca ma straduiesc din rasputeri sa nu scriu si sa nu discut pe blog sau altundeva despre patrie, patriotism, tara, popor, natiune etc. desi ma mai enervez din cind in cind si pe tara si pe popor, la semafor sau aiurea, nu (mai) cred de loc in puterea individului, societatii civice, ong-urilor sau asociatiilor de consumatori sau proprietari de a schimba in vreun fel tara, natia, poporul.

cum mai tot timpul traiesc intr-un mediu controlat, ca mai toti corporatistii de altfel, casa – serviciu – casa cu escapade senzationale la mall in uichend, iar la televizor nu ma uit cu saptaminile, nu prea ma mai lovesc de problemele tarii. citeodata insa ma mai trimite careva dupa vreo adeverinta la o institutie de stat. cum a fost ieri spre exemplu. si mi-o iau direct in bot.

carevasazica, trebuia sa depun o cerere la o agentie de stat. cladire veche, in centrul bucurestiului. inca de cind am pus mina pe clanta usii de la intrare m-a cuprins un fel de teama. era teama de necunoscut, cred eu. ba nu. ba da. teama s-a accelerat cind am dat cu nasul de mirosul specific, de peretii scorojiti si de treptele din piatra murdare si tocite. intreb la poartar unde este “agentia de”, portarul – un badigard de la o firma privata – ma intreaba automat “ce sector”. m-am prins ca nu era meu unicul bou care-i punea intrebarea asta de ‘jdeori pe zi.

am urcat pina la etajul indicat, doi, pe scara, mi-a fost teama sa incerc liftul. as pune pariu ca nu mergea, de fapt acum sint chiar sigur, ca prea era multa lume pe scara. am urmarit foarte concentrat indicatoarele scrise pe coli a4 care imi spuneau destul de clar unde e Xerox-ul, unde e etajul 1, unde e etajul 2, unde e permis pentru public si mai ales unde e interzis. collie-indicator aveau si corectii, de exemplu, in sala de asteptare de la etajul 2, unde aveam eu treaba scira: “in aceasta cladire nu se fac copii xerox la etajul 1” *la etajul 1 scris de mina, stersatura lui “nu” cu pixul peste caracterele printate.

ajuns la etajul unde aveam treaba, am urmarit pe culoarul si am ajuns intr-o sala de astaptare. cu lume multa. m-am invirtit vreo 2-3 minute ca un coi intr-o galeata, incercind sa citesc pe pereti ce aveam de facut si mai ales cu cine aveam treaba. n-am reusit sa deduc nimic bineinteles, jenat poate si de cele 20 de perechi de ochi care se atintisera asupra mea. pentru ca eu la costum, plecat de la serviciu, ei asa, mai “sport” imbracati, dupa posibilitati. am iesit din nou pe culoar, si am dat din fericire peste o colega de serviciu, care voia si ea o adeverinta. ca sa primeasca adeverinta, trebuia sa depuna bineinteles o cerere. altfel decit a mea, dar ce conteaza! m-am simtit imbarbatat, vorba cintecului, unde-s doi puterea creste. si am hotarit sad au piept din nou cu dusmanul.

am reintrat, m-am mai uitat odata la persoanele cele mai apropiate de usa la care se astepta, si am solicitat respectuos permisiunea de a intra pentru cateva secunde sa pun o intrebare. “nu se poate, o s ava dea afara, pe mine m-a dat” zice o doamna din spatele salii de asteptare, asezata pe un scaun. “pai si cum aflu ce formular imi trebuie?” doamna isi indreapta mina catre un colt al camerei. la vederea gestului, citiva colegi de suferinta se dau la o parte si din spatele lor se dezvaluie o masa cu 4 capace de cutii de hirtie xerox in care erau 4 tipuri de formulare. am luat cite unul din fiecare sa le studiez. nu m-am prins care se aplica pentru cazul meu, si descumpanit de infringere m-am tras inapoi catre culoar, la adapost pentru pregatirea urmatorului atac.n-a mai fost nevoie. de nu stiu unde, a rasarit un domn badigard pe care multimea l-a recunoscut drept omul care stia de toate si care m-a indrumat in ce fel si cum sa procedez.

dupa alte 10-15 minute de asteptare, am patruns pe usa rivnita de toata lumea. imi venise rindul. intr-un birou cu trei mese, trei doamne lucrau cererile. prin “lucrau” se intelege ca le dadeau un numar de inregistrare si le treceau intr-un registru. in ciuda incercarilor mele repetate, n-am obtinut de la functionara catre care am fost repartizat nici o informatie in plus fata de cee a ce stiam deja de la badigardul de-afara. iar in materie de customer service dumnealui era cu mult peste nivelul functionarei. dumneaei (a se citi dinsa!) m-a facut sa ma simt si cumva dator ca isi pierduse timpul cu mine, si mai ales mi-a indus sentimentul ca nu ma pregatisem suficient pentru acest examen dificil al vietii. treci la loc costel, 2! data viitoare sa nu vii fara parinti, ca nu te mai primesc la ora!

am plecat mai nedumerit decit intrasem dar oarecum cu un sentiment de implinire a datoriei fata de tara. si m-am gindit ca va veni o vreme cind va trebui sa primesc pensie de la tara asta. dup ace voi fi cotizat o viata intreaga din salariul meu de corporatist. si va trebui sa depun un dosar si sa fac o cerere. si voi fi batrin, si bolnav (sau alcoolic) si singur, si nu va avea cine sa ma ajute. pentru ca pe copii mei voi fi reusit sa-i conving sa traiasca in alta parte.

hapi haloin, romania!

Oct 19

nostalgii de toamna

acum 25 de ani as fi dat orice sa-l vad pe dinescu la 5 metri in fata mea. imi placea puloverul lui vechi si gaurit si eram convins ca asta e spiritul revolutiei. ei da, care revolutie?! ma apucasem si eu sa port un pulover larg pe care-l gaurisem in cuiele de la bancile scolii. repetam aproape mecanic gestul de a-i sufleca minecile lungi si chiar daca nu puteam face cine stie ce revolutie in oraselul de provincie din fundul moldovei in care ma aflam atunci, credeam sincer ca vremile noi pe care urma sa le traim trebuiau sa fie ca dinescu: tumultoase si cu idei mai bune si mai multe decit pot exprima uneori cuvintele.

ei bine, mi-am vazut visul cu ochii. l-am vazut pe dinescu in weekendul asta la mai putin de 5 metri in fata mea. vindea vin, pastrama si sarmale din productie proprie la un eveniment (sa zicem) cultural din gradina verona. as fi putut sa cumpar din librarie o carte cu poeziile lui si sa merg sa-i cer un autograf spunindu-i cit de mult il admir si cit de model mi-a fost in adolescenta. dar n-am facut-o (poate si pentru ca sint timid) dar parca nu era nici locul, dar mai ales timpul pentru asa ceva. m-am asezat la o masa si l-am urmarit cum se agita, umblind de colo colo cu cite o bucata de carne sau cite un borcan cu zacusca in mina si incercind sa fie customer friendly cu pensionarii aliniati la coada pentru a-i achizitiona delicatesele.m-am intristat si m-am multumit sa pun pe feisbuc o poza cu una din poeziile sale, tiparite pe o coala de hirtie si pusa pe fiecare dintre mesele de pe terasa in chip de suport de scrumiera.

de partea cealalta eu, om la casa mea, reprezentant de baza al noului middle class, nu asa pasionat de mincare si bucatarie dar parca inca insetat de poezie.

fratilor, revolutia culinara a invins!

Oct 15

yahoo pipes, pe mina cui ma lasi?!

la 30 septembrie yahoo! a inchis pipes, o chestie pe care probabil doar eu si inca o mina de nebuni o mai foloseam.

nu chestionez acum mootivele yahoo!, cert e ca m-am trezit in 2 octombrie ca vreun sfert din feed-urile mele erau moarte. bineinteles ca primisem cu ceva vreme inainte e-mail de la yahoo si bineinteles ca am uitat. bineinteles ca am intrat un pic in panica, asa cum fac unii cind isi uita mobilul acasa, si am inceput sa studiez internetul pentru a vedea ce optiuni am. dupa o zi (nu exagerez deloc!) de studiu intens si incercari diverse n-am ramas in lista decit cu zapier si ifttt la care am renuntat deja in astea doua saptamani. pentru ca pe zapier nu l-am putut in ruptul capului face sa mearga iat ifttt nu se poate intergra cu feedly decit pe bani.

celelalte variante aproape ca nici nu merita mentionate, ori consolideaza (cam ce facea “join” de la yahoo pipes) mai multe surse si nu filtreaza, ori filtreaza si nu consolideaza. n-am gasit nimic care sa lucreze cu url-uri (ceea ce yahoo pipes facea), toate cer link de rss.

daca doriti sa aprofundati problema:

cum ziceam, n-am inca solutie, accept sfaturi sau macar cuvinte de consolare. constat si cu aceasta ocazie ca internetul gratis e mort, verificati-va portofelele!

Oct 13

getriebesteuergerät

imi dau seama cu aceasta ocazie ca oricit as incerca sa fac blogging pozitiv nu-mi iese. poate pentru ca sint un hater sau poate ca am parte numai de experiente nasoale. si cind vine vorba de masina mea la mina a treia, experientele nu sint nasoale ci de-a dreptul traumatizante. pentru ca mi-e draga gramada aia de fiare (chiar daca in ultima vreme n-o mai folosesc eu) si pentru ca ori de cite ori apare vreo problema nu mai stiu cit de grava e (am tendinta sa exagerez) deci prin urmare nu stiu cit o sa ma coste. daca pina acum aveam senzatia ca toti astia de la service-urile auto sint niste hoti care te “fac” oricit ai incerca sa te impotrivesti, de cirind am descoperit si cealalta categorie, pe cei care nu se pricep (desi se vind drept experti). azi sint convins ca mecanicii auto se impart in doua categorii: hoti si prosti.

de vreo 10 ani incoace am incercat diverse abordari, toate imperfecte, unele cauzatoare de stres la limita dementei. nu exagerez, eu nu raspund corect la nivelul acela de stres: nu mai judec clar, mi se pune asa o ceata pe creier si in urma tuturor acestor experiente am dezvoltat un soi de paranoia – stiu clar dinainte ca ori sint “facut la bani” ori ramin cu problema nerezolvata. ori, si mai rau, imi strica aia ceva din ce deja merge.. sa le luam pe rind.

la reprezentanta se folosesc numai piese de origine care bineinteles costa cit casa! in plus ti se descopera “probleme” de tot felul – duci masina pentru ceva si ei iti gasesc inca 3-4-5 chestii care umfla factura cu 50-100%. au sala de asteptare cu camere din atelier, te lasa sa te uiti, dar cind ii intrebi zic ca dureaza 1-2 ore si de cele mai multe ori astepti acolo zi lumina. pentru ca sint de regula localizati in afara orasului. nu va obositi, nu mi s-a oferit niciodata masina la schimb, cel mult “sa va chem un taxi”. bani: 5/5. stres 5/5.

la sub-dealer (dealer mic), cam acelasi lucru ca la reprezentanta, numai ca dureaza mai mult. poti sa folosesti piese aftermarket daca insisti, dar tot iti mai gasesc ei niste chestii in plus de reparat. una peste alta, costa o idee mai putin, dar citeodata iti zic ca n-au timp sau ca nu se baga. macar sint sinceri. bani 4/5. stress 5/5.

cu service-urile independente (multimarca, cu ISO si proceduri adica) am avut doua experiente. desi ceva mai transparente, mai customer oriented si mai ieftine, m-am trezit ca mi-au stricat si ce mergea. si n-am fost ca sa-mi repare ci la revizie. bani 3/5. stres 5/5.

service-ul independent cu recomandare – al lu’ cutare gagiu care a lucrat douj’ de ani mecanic la reprezentanta – se remarca prin manopera ceva mai ieftina, dar nu “se baga” sa foloseasca piese  aftermarket (vezi mai incolo de ce). nu-ti rezolva cine stie ce chestii dificile, nu repara ci inlocuieste si nu se pricepe chiar chiar atit cit te-ai zice ca ar trebui sa stie unu care a reparat douj’ de ani la reprezentanta. afli insa ca e in relatii bune cu reprezentanta, poa’ sa mai intrebe pe careva pe-acolo si bineinteles ca trece piesele prin ei. nota buna e tot la capitolul “nu ma bag acolo unde nu stiu” si poate pentru operativitate. bani 4/5. stres 4/5.

service-ul specializat “cules” de pe net, ala sa zicem care “se pricepe” la anumite componente, gen cutie de viteze. e atit de ocupat (are mult de lucru) incit nu poate sa faca programari. daca ii intrebi cit dureaza reparatia, iti dau interval de genul: “poate sa dureze si 20 de minute dar si 2 saptamini”. iar raspunsul asta il livreaza dupa ce ti-au oferit o diagnoza “gratis”. in urma unei diagnoze te-ai astepta la un diagnostic, nu?! se apuca de treaba si iti zic dupa vreo 2-3 iteratii ca nu i-au dat de cap, si ca le pare rau. eh, macar ca n-au stricat si ce mergea. le datorezi ceva pentru ca au incercat? “eh, acolo cit vreti dumneavoastra, am umblat tot bucurestiul sa gasim piesa, stiti. desi imi pare foarte rau ca n-am rezolvat”. bani 3/5. Stres 5/5.

micul meserias/hobist – daca stii unul – iti zice clar unde se baga si unde nu. cind se baga, nu stii sigur daca rezolva. citeodata are timp, citeodata nu. nu stii nici macar cind se apuca de treaba dara-mi-te cind se termina! in general atent la ce face, nu-ti strica si ce merge. costa cel mai putin si nu se poate plati cu cardul. nu stii pe mina cui te dai daca nu-l cunosti personal. bani 2/5.stres 3/5.

ginditi-va de doua ori cind va mai recomanda careva sa va luati masina “second”. eu unul, sint la a doua, si am senzatia ca am albit prematur si din cauza asta. ma gindesc serios sa-mi cumpar masina noua, ca sa am niste batrineti ceva mai linistite. sau, de ce nu, o bicicleta. pe-aia stiu si singur s-o repar, iar pentru senzatii tari pe patru roate, am niste jocuri pe play station.

btw, ca sa nu fie nici o confuzie cu notarea, 5 e “cel mai rau”, 1 e “cel mai putin rau”.

Oct 08

sfaturi amestecate pentru corporatisti

pentru ca nu m-am putut nicicum hotari pe subiectul de azi (ca un barbat adevarat ce sint) va supun atentiei 3 sfaturi musai pentru corporatisti:
(1) cum se calca o camasa
(2) cum sa te descurci cu un sef al dracului
(3) ce expresii in latina trebuie sa stii musai
va recomand cu seriozitate sa va aplecati asupra subiectelor si sa va lasati imaginatia sa lucreze pentru a identifica scenariile in care veti avea nevoie de toate 3 in acelasi timp. si ca sa nu ziceti ca-s un om rau, va dau un exemplu: te cheama sefu’ al dracului intr-o zi in care n-a avut cin’ sa-ti calce camasa si iti zice: costele, esti tabula rasa, e a nu stiu cita oara cin’ te prind nepregatit, m-am saturat de tine, poti sa-ti actualizezi curriculum vitae.

Oct 06

evaluarea anuala

una din marile teme in literatura corporatista de specialitate dar si in viata corporatistului este evaluarea anuala. profit sa fac muci si acest subiect, mai ales ca sezonul evaluarilor e inca departe. pentru ca se intimpla in primele doua luni ale anului, adica dupa ce iti vei fi facut singur bilantul personal umplind retelele sociale de “rezolutii”.

in primul rind trebuie spus ca in cadrul evaluarii anuale, ca in orice evaluare de altfel, exista evaluatori si evaluati. si ca sa fie treaba si mai complicata, distractia apare de la cel mai mic sefut-evaluator: evaluatorii sunt la rindul lor evaluati de catre niste evaluatori care sint la rindul lor evaluati. imaginati-va piramida organizationala de deasupra voastra (sic!) ca sa intelegeti dimensiunea problemei.

in al doilea rind, orice intreprindere de genul asta are doua componente: una de analiza a performantelor trecute si una de proiectie a performantelor viitoare. cu alte cuvinte, feedback-ul ca sa fie feedback trebuie insotit si de actiuni de corectie si, ca o nota personala, cred ca mai trebuie sa fie si sincer.

in viata mea de pina acum am intilnit doua categorii de oameni: cei care cred si cei care nu cred in evaluarea anuala. de ambele parti ale baricadei (evaluati si evaluatori). din gura alora care nu cred am auzit cel mai des argumentul cum ca feedback-ul se da continuu, in fiecare zi, 360 de zile pe an (n-am pus sarbatorile legale), si ca nu e nevoie de o perioada anume a anului pentru asta.

de cele mai multe ori adevaratul motiv e lenea, nesiguranta si necunoasterea celor care trebuie sa evalueze la care se mai adauga si neincrederea in proces a ambelor parti. aia care nu cred, de regula fac tot procesul la futu-i ma-sa, rezultatul net fiind acela ca ingroasa si mai mult rindurile necredinciosilor. v-ati prins, eu fac parte din categoria celor care cred. ca e buna si mai ales importanta.

una peste alta evaluarea anuala e despre cum te vezi tu vs. cum te vad altii, despre asteptari inselate, despre promovari si mariri de salariu care nu mai vin. ea se incadreaza de cele mai multe ori in sintagma “drumul catre iad e pavat cu cele mai bune intentii”.