engambament
love mark
in orice cartulie de moarketing sau brending gasesti exemplul cu harley davidson… pentru cei care au deschis mai tirziu aparatele de radio, pe scurt, harley e exemplul perfect de love mark adica ceva mai mult decat brand pen’ ca fanii isi tatueaza pe unde apuca insemnele lor, fara sa-i oblige nimenea ba din contra, o fac din dragoste (fara ircea radu, bre!)
aflu mai nou ca un flacau din germania, isi tatueaza pe putza lui proprie si personala “mini”. din dragoste dar si din interes: ca sa cistige un mini cooper la un concurs de radio.
sa fie draga nea’ wally si asta tot un fel de love mark(et)-ing?!
indiferent daca da sau nu, eu il inteleg perfect pe domnul german. as face-o fara sa ezit.
si sursa povestii si poza, tot de la autoblog.
intelepciune popolara
nea’ stefan, instalatorul, la despartire, dupa o lucrare in vastele apartamente:
la revedere, tata! si sa nu fie belele.
ca e rau daca e belele.
e cea mai cool urare pe care am primit-o in ultima vreme.
salam de revelion
mi-am propus de nenumarate ori sa dau un parfum de utilitate blogului asta, sa fac si io ceea ce trebuie, adica sa transmit “si pe aceasta cale” un mesaj catre cei care ma citesc.
nu-mi iese aproape niciodata, si nu-mi va iesi nici de data asta, pentru ca ce fac io aici cu povestea revelionului ultramanelizat n-o sa va creeze vreo reactie de “a-ha!” ci o sa va reaminteasca ce e tara asta si mai ales cine-s oamenii ei.
stiu ca e la moda sa arunci cu cacat in tara si popor, sa te plingi ca te-ai saturat, sa ti se zica “daca nu-ti convine, de ce nu pleci” sa fii intrebat “da’ tu de ce nu faci ceva sa schimbi lucrurile?” si altele asijderea.
nu merg mai departe cu confesiunile, si nu va zic ce cred eu despre cum s-ar putea sa schimbam lucrurile, daca s-ar putea schimba, ce-ar trebui sa facem in plan personal ca sa fim mai intelegatori si mai toleranti cu aproapele nostru manelist… brr. mi se ridica parul maciuca numai cind mi-aduc aminte patania.
asadar care-i povestea…
ne-am decis undeva in septembrie impreuna cu un grup relativ restrans de prieteni sa ne petrecem revelionul intr-o frumoasa si noua pensiune de la munte. nu e obiceiul nostru sa petrecem revelionul “in deplasare” da’ cunosteam proprietarii, stiam locul, mai fuseseram, ne placuse. am crezut noi (greseala numarul unu) ca toate aceste ingrediente ne vor asigura un minisejur linistit cel putin, ca de distractie fara limita nu poate fi vorba in propozitie. ca asa sintem noi, ceva mai putin petrecareti. din motivul ca sintem nepetrecareti n-am avut suficienta putirinta sa luam toate camerele, adica sa adunam atita populatie cit “sa luam toata vila”. mai mult, prin noiembrie am aflat ca vom fi in inferioritate numerica, adica am lasat mai multe camere goale decit am ocupat. am mers inainte, am achitat rezervarile cu gindul (greseala numarul doi) ca ne-om intelege noi cu restul grupului.
programul se anunta interesant, aveam masa de revelion cu mincare traditionala, sanius moka, plimbare cu sania cu cai (daca ninge), carnaval pe 1 ianuarie…
am ajuns acolo pe 31, curtea era deja plina de masini. si cum nu pot sa ma abtin, va insirui masinile din curte: un bmw serie cinci, unu’ serie trei, un chiu sapte (dar nu alb, ci negru), un subaru impreza wrx/sti-modelul anterior, e adevarat, un mercedes clasa e (tot cu o generatie in urma)…si un dodge ceva (caliber cred, nu are prea mare relevanta). a inceput sa se infiripe banuiala.
care s-a confirmat undeva in jurul orei 23:30 cind in sala restaurantului a rasunat (pe bune, cu boxele la maxim) prima data maneaua lu’ salam. dupa o pauza de sampanie si artificii in curte, ne-am intors la masa. n-a durat mult si iar salam. si tot asa am servit salam pina la 2-3, citeodata in reprize de cite 4-5 repetitii ale aceleiasi bucati. caci gentelmenilor si lady-urilor (ca sa zic asa) le producea cu o mare bucurie sufleteasca o anumita bucata de salam. nu m-am prins (pentru ca bausem de necaz un pic mai multa tuica traditionala) si nici n-am avut rabdare sa aprofundez daca le placea salam in genral sau numai bucata respectiva. pe care bucata am auzit-o reprodusa cu obstinatie si a doua zi in vila de-alaturi, dimineata, pe la prinz si undeva inspre orele de culcare (ati ghicit iesisem sa plimb sarmalele)…
nu mai lungesc povestirea… s-a lasat cu batai si certuri intre manelisti, cu “discutii” legate de bani si meniu si contravaloare servicii purtate cu proprietarii pensiunii in gura mare, sa auda toata sala (reproduc aici ceea ce mi s-a parut mie un fel de replica definitorie: “bai, pe tine te-a ars cineva pina acuma?”/”Nu, ba, bineinteles”/”Ei, uite ca te arde acum!”) cu cite si mai cite aventuri romantice.
ce stiu sigur e ca in viata mea n-am mai servit atita manele. e prima data cind am luat atit de mult contact cu genul (prin “contact” intelege si tu ce vrei), si prima data cind mi-a venit sa plec de undeva inapoi acasa (dintr-o vacanta/sejur etc.) m-am tot gindit ca e din cauza sensibilitatii mele muzicale. insa nu prea e asa. oamenii aia chiar nu sint genul meu. sint exact aia de care ti-e sila/lehamite/greata “in viata sociala” de zi cu zi. in trafic, la cinema, la magazin, pe strada, in parc si pe scara blocului. aia care deschid geamul cind stau la semafor si-si sufla mucii direct pe geam afara. aia care se baga in fata la coada la bilete. aia de care se aseaza pe locul tau la cinema. alea care plimba ugegeurile in mall toata ziulica. aia, alea. am aflat ca maneaua uneste destine (in cazul nostru erau doua grupuri distincte care s-au imprietenit la catarama in timpul sejurului) dar le si desparte (noi ne-am contrat/am fost contrati si abia daca am schimbat 2-3 vorbe cu cei mai prietenosi dintre manelisti). am aflat ce e maneaua hard core si cit de dedicati sint fanii. mi s-a confirmat ca sintem in minoritate, si ca in ritmul asta vom fi disparuti in citiva ani. ma sparie gindul, nu exagerez… vom trai in rezervatii.
hai ca m-am plictisit, s-am incalecat pe o sa si v-am spus cit de salam am incheiat un an 2010 care a fost de tot salamul. doamne-ajuta ca iest inceput de salam a lu’ 2011 sa nu fie reprezentativ pentru tot anu’…
sfatu’ meu pentru anul asta: cititi o carte-n plm!
refrectii la bilant de lemn
nus’ cum dracu se intimpla, da de fiecare data patesc acelasi lucru: undeva intre craciun si anu’ nou ma apuca pandaliile planificarii personale. asta dupa ce octombrie noiembrie navighez printr-un ocean plin de depresii si nemultumiri. sa nu ma inteleaga gresit publicu’ spectator, nemultumeala-i fata de sine, c-asa-s io, introvertit si-mi place sa dau vina pe mine (cel putin in lunile oct si nov) chiar si pentru timpeniile pe care le fac altii.
deci iata ca iar am luat-o pe miriste…
revin. asadar: sfarsit de decembrie chef de planificare dupe octombrie – noiembrie “suicidal tendencies”.
asa s-a intamplat si anul iest, si s-o intimpla si la anu’ daca traim sanatosi pina atunci.dupa adinci re-frectii, mi-am dat seama ca in 2010 am zis prea mult “multumesc” si “scuze”/”scuza-ma”. chiar si atunci cind nu trebuia. cu consecintele de rigoare, imi propun pentru anul viitor sa zic de cinci-zece ori mai putin. chiar daca o sa ma abtin si atunci cind va fi trebuit sa spun.
iar pentru tine draga cititorule, o urare de final/inceput de an care merge insa in orice sezon: muie franta!
baietii si fetele
m-a ros intotdeauna curiozitatea (ca sa nu zic ca “m-a futut grija”) despre cum isi aleg baietii fetele si fetele baietii la virsta adolescentei. sa zicem clasa 11-12, ca ce e inainte de asta nu se prea pune de-adevaratelea.
pe vremea mea, in liceu, baietii alergau intotdeauna dupa fetele mai experimentate, si evident ca nu toti reuseau sa se cupleze cu cite una din asta. cei care reuseau erau de regula metalistii, categoria cea mai cool pe vremea aia. mai erau unii care preferau de-alea mici (clasa 8-9), “ca sa le creasca”, cum ziceau ei, si pe astia i-am banuit intotdeauna ca-s timizi si ca le e frica de fapt de “real stuff”. ma rog. astia erau hipiotii, plini de citate din morrison pe care nici ei nu le prea pricepeau. ultima categorie, cea mai intilnita era la aia a celor care se alegeau (sau poate preferau?) invariabil cu niste fete mici, bondoace, nici frumoase-nici urite si probabil foarte sentimentale. zic. astia erau astia mai grunge-alternative… pe-astia chiar nu-i intelegea nimeni cine sint si ce vor ei de fapt. erau un soi de emo, indie de-astia de-acum.
si ete cum mi-a venit timpenia asta in cap tocmai acu’: aseara vazui pe strada un cuplu de tinerei (max anu’ 1) care se pupau de mama focului la o trecere de pietoni. el inalt, relativ bine facut da’ mai mult genu’ ala durduliu, pleata indie (de-asta cu bretonul in ochi) usor cirliontat. ea mica si bondoaca, blondut-satena, max 1.60, x-ata si cu picioare cremwurst… poate chiar de-ala “polonez”.
nu mai vine mos craciun…
inspirat de aici.
slayer for this christmas
obligatoriu cu sonor. cu sonorul la maxim!
bullshit din copilaria publicitatii romaniesti
“…M-am dus la Altrom, am intrat şi am zis direct “vreau să vină patronul de mine”. Şi a apărut un tip pe care acum îl cunoaşteţi mai bine – Puiu Popoviciu. Nu m-am aşteptat!”
zice grigoriu de la tempo.
bai nene, ne lasi! (pentru cei care au deschis mai tirziu televizoarele).
de-aici.
ned patru sped: urmarirea fierbinte
vine miine zice-se.
demisiile pe care trebuie sa (ti) le (d)ai
observ un fel de trend: in “politica” trebile se rezolva cu stenograme care ajung in ziare. demisiile de “rasunet” din presa se rezolva cu scrisori. viteza cu care se produc scrisorile astea (asta, asta si asta) pe la trusturile detinute de unii “moguli” e ametitoare. de la ameteala pe unii ii ia greata. si pe mine la fel. uneori daca ai avut ocazia sa cunosti personajele e si mai si. au fost un trio formidabil cum s-ar zice. ce s-o alege de pinguinii ceilalti, restu’ de 50 sint curios.astia ce fac? va dati seama, 50 si ceva de scrisori ori doua pagini fiecare, pui de un volumas… pe care poti sa-l vinzi impreuna cu ziarul. la insertul cu pricina mai merge si o batista sau un prosop, ca sa-ti stergi lacrimile de crocodil pe care le versi citind scrisoricile… “din colectia 50 de scrisori pe care trebuie sa le ai”,.. hopa si ad-ul pe teveu.
pese: bine, mie imi e greata acuma si din alte cauze, care nu tin de scrisori si stenograme. plus ca am mincat niste peste. care se lipeste.
pese doi: care dintre cei doi minuitori de condei i-o fi scris scrisoarea primului? nici unul cred. difera stilul. la scrisorile astea doua nu se dau nume. pe cind dincolo…
na, ca m-am bagat si eu in seama.
comunicare stil vodafone
stiu ca sint rautacios si ca unii vor ridica din sprinceana la postul asta dar nu pot sa ma abtin.
am o problema cu o factura vodafone, o plata mai exact. problema cauzata de o eroare a lor, nu una a mea. deci purced, nervos din start, sa apelez minunatul serviciu de asistenta clienti. care pe vremea mea era steluta-doi-doi-doi. o colega imi zice ca nu. pentru probleme de facturi suni la steluta-doi-doi-patru.
primul apel: steluta-doi-doi-patru. intra dupa cum e si normal ivr-ul. astept sa selectez optiunea “consultant”, tasta zero. apas tasta zero. intra un mesaj de asteptare. de vreo citeva ori. apoi de vreo citeva zeci de ori. nu exagerez. dau 3-4 mailulri in timp ce ascult mesajul cu pricina. mai discut cu unu-doi colegi, rezolvand ceva probleme marunte. nu pot sa zic ca mi-a crescut nivelul de adrenalina, insa cu siguranta ca mi s-a incalzit urechea la care tin telefonul mobil. pentru ca si telefonul s-a incalzit de atita hold. in engleza mesajul suna cam asa (ala din romana oricum parea aiurea rau…):
… your call has been placed in a priority queue. please continue to hold.
dupa atita asteptare ma gindesc ca forma lui corecta ar fi:
… your call has been placed in a very low priority queue. please continue to hold.
in sfirsit intra apelul. raspunde o fiinta umana. cel putin asa pare. incerc sa-i explic “ce doreste caprioara”. cind aude de facturi zice ca am sunat unde nu trebuie. am ajuns in centrala zice. bine dar eu am sunat la steluta-doi-doi-patru. pai sinteti persoana fizica? pai da. pai trebuie sa sunati la steluta-doi-doi-doi. sint mult mai nervos. asa ma enervez eu fara motiv uneori. intrerup convorbirea mirlaneste si sun la steluta-doi-doi-doi.
al doilea apel: steluta-doi-doi-doi. intra iar ivr-ul. cinci optiuni. nici una de factura. ma “plimb” prin meniu. n-o gasesc. reiau procesul din “top level of menu” si incerc sa identific tasta pentru “consultant”. nu reusesc sa o gasesc. ma uit pe site. vad ca exista optiunea, pe bani (0.41 euroi pe minut!) sa vorbesti direct cu un consultant. sa sunam acolo deci!
al treilea apel: steluta-cinci-cinci-cinci. deja m-am mai calmat, dar tot nervos sint. suna direct un telefon, nu mai intra “robotu’”. raspunde un flacau. renunt sa-i explic ce problema am, si il intreb pe un ton deloc prietenos (cum ziceam, sint nervos, frustrat) cum pot intra in legatura cu un consultant. sunati la steluta-doi-doi-doi. bine zic, dar acolo nu se poate lua legatura cu nici un consultant. ce problema aveti? una legata de factura…. pai tre’ sa sunati la steluta-doi-doi-patru. pai am sunat acolo si m-a trimis catre centrala. inchid brusc, evident fara sa spun la revedere.
al patrulea apel: steluta-doi-doi-patru. inainte sa sun incerc sa ma calmez. m-am ambalat fara motiv. poate-s io prost ca nu am gasit optiunea potrivita. sun. apas zero. raspunde cineva (muuult mai repede decit ma asteptam). sint cutare, vreau cutare chestie. pai da dar trebuie sa sunati la steluta-doi-doi-patru. aici ati nimerit in centrala. pai da, dar eu am sunat la steluta-doi-doi-patru. nu ma intereseaza cum am ajuns ‘in centrala’ oricum. si oricum nu mai am nervi sa mai sun la vreo steluta, pentru ca e al zecelea apel… (exagerez, normal!) bine, haideti ca va fac eu legatura. bine multumesc. imi face legatura. dau de un om. vorbesc. avem un dialog. comunicam. imi zice ce am de facut. etc.
durata estimata a aventurii: o ora
gustul ramas in urma experientei: amar.
senzatia dominanta: frustrare.
ideea care-mi incolteste in minte: sa ma mut la oringi. ei au si aifon de-ala de care vreau eu.
banc prost
ma fascineaza campania asta cu depozitul imediat de la bancpost: “ca si cum ai lua bonus in prima zi de munca”, “ca si cum ai prinde pestele cel mare imediat ce arunci undita in apa”, ca si cum… ca si cum… de ce nu:
…ca si cum te-ai sterge la cur inainte sa te caci
R.E.D.
merg la filmele cu bruce willis. regulat si aproape fara sa pierd nici unul. deh, el e ceea ce s-ar putea numi ‘slabiciunea mea’ cinematografica. chiar daca 3 din 5 filme sint gresite (in unele aparitia lui e total neinspirata desi filmul e ok, in altele e filmul prost de-adreptul), eu continui sa merg la cinema sa-l vad. si citeodata am surprize placute, precum ce-a de aseara: RED.
nu va asteptati la cine stie ce film de arta sau blockbuster… e un film perfect pentru simbata seara. regizorul este cvasinecunoscut (cel putin pentru mine), distributia insa e insa super ok. replici haioase. impuscaturi. atmosfera relaxata. dar ia uite, ca ma apucam sa va povestesc filmul… neah! mergeti si-l vedeti.
vine haloinu’…
…ceea ce pentru citit(au)rii mai tineri pare evident.
pentru mine este intotdeauna o surpriza haloinu’ asta. nascut fiind intr-un oras ceva mai mic si deci ceva mai agricol (din cauza proximitatii tarlalelor), imi aduc aminte ca in copchilarie scobeam bostanii toamna. fara sa stiu de unde vine ‘traditia’ credeam ca e un soi de sarbatorire a recoltei. imi mai amintesc ca, spre deliciul porcilor lu’ bunica-miu, nu eram chiar foarte dibaci si ca stricam vreo doi-trei bostani pina iesea unul cit de cit mai acatarii.
prin adolescenta, am descoperit si o trupa de metale mai mult sau mai putin grele, care aveau in logo tot un bostan de-asta scobit si numele aproape identic cu sarbatoarea: helloween. cum aveam un coleg mai priceput la desen il puneam sa-mi mazgaleasca bostanul cu pricina pe te miri unde: caiete, carti, mape si alte rechizite. inclusiv prin scrijeleala pe banca (a se citi “pupitru”).
acum la batrinete, haloinu’ trece pe linga mine. sau eu pe linga el, pentru ca e prezent prin diverse baruri si si alte ‘localuri’ pe care (nu prea le mai) frecventez.
tu cum sarbatoresti haloinu’? ca eu, anul asta, o sa trec la ora oficiala de iarna cu aceasta ocazie.
modificari, schimbari, ajustari
pentru ca de o bucata de vreme ma simt un pic in urma trendului in ceea ce priveste sculele utilizate de blogerul modern, si pentru ca imi doresc in acest moment cu ardoare sa devin un adevarat mogul al blogosferei (sa-mi cresc traficu’ bai nene!), si pentru cite si mai cite alte motive, dar si pentru ca e blogul meu si fac ce vreau eu cu el…. deci am pierdut, iata, structura naratiunii.
asadar pentru motivele de mai sus, in urmatoarea perioada veti observa niste modificari de stil si prezentare (sau de stil al prezentarii).
prima chestie care o sa va deranjeze pe cei care cititi feed-uri (leitar apdeit: si pentru cei care v-ati abonat prin e-mail) este aceea ca de azi inainte posturile vor fi disponibile numai partial in feed. daca va place, un click in plus… daca nu, nu.
alte chestii deja traditionale la altii in care incerc eu sa ma initiez la spartu’ tirgului: SEO si tag-uri. suna desuet nu? pai va ziceam ca-s in urma trendului.
amsterdam
de cind am venit ma tot chinuie talentul literar-artistic in legatura cu scrierea acestui post. am inceput prost deja. ma gindeam la o introducere de efect, legata cumva de un titlu pe masura… printre propunerile de titlu (din capul meu, evident) se numarau: “(h)amsterdam”, “i am sterdam” (asta ar fi brandul de oras, oficial), “fara bicicleta prin amsterdam” s-asa mai departe.
apoi ma gindeam eu tot asa in sinea mea, ca as continua cumva cu o descriere scurta, de efect (sic!) cu cele mai socante lucruri in amsterdam. caci toata lumea care afla ca vii de-acolo te intreaba privindu-te cu subinteles: “si ia zi drept, ce-ai tras?” “da’ gagicile alea chiar sint in vitrina? da’s multe?” “umbla homosexualii in cirduri de cite doi pe strada?” “bai si chiar sint asa de multe biciclete?” so cliche, ar zice francezul!
apoi ma gindeam sa va povestesc, tot asa, printr-o aducere din condei despre chestiile care nu mi-au placut la amsterdam. si despre cele care mi-au placut. cliche, again!
va dezamagesc, deoarece lenea ma cuprinde din nou. n-am chef de aduceri din condei. si mi-e frica de lipsa mea de elocinta in descrierea orasului cu pricina si in general. mi-au placut tramvaiele din amsterdam, nu mi-a placut ca n-au starbucks decit in aeroport si in gara (ceea ce pentru mine a fost o adevarata corvoada psihico-chimico-fizica aka un fel de sevraj). mi-a fost frica de biciclistii din amsterdam care mi s-au parut mai periculosi decit masinile (ca masini erau mai putine parca), mi-am pierdut o bucata de masea intr-un chips lays de amsterdam, am avut perete transparent care separa camera de hotel de baia camerei, am mers mult, am dormit mult. nu mi-am murdarit pantofii (o obsesie de-a mea) desi am mers cam 8 ore pe zi si vremea a fost… ploioasa. mi-au placut olandezele fara fasoane, nu foarte frumoase dar nici chiar atit de urite. mi-au placut casele lor, canalele, parcurile, strazile. si tramvaiele. nu am mers cu bicicleta, recunosc, mi-a fost frica (desi nu-s biciclist de ieri de azi). a, si era sa uit: la amsterdam miroase frumos. chiar si cind treci pe linga un cofeeshop.
in rest sa lasam pozele sa vorbeasca. engioi. mai tirziu, cind o vrea picassa.