luazir
cartile care le citesc eu pe ele: grigri
demult n-am mai avut ocazia sa iau o carte in mina si sa nu-mi vina s-o mai las… se citeste usor si e chiar deconectanta, amuzanta, relaxanta, scrisa intr-un stil (daca pot sa-i zic asa) care te-agata de intelect.
habar n-aveam cine a fost grigore ghica asta de-a scris cartea (stiam evident ca nu despre gagiu de la bergenbier/vodafone e vorba, nu-s chiar atit de timp!), chiar daca prin ceata, de la istorie, aveam habar ca ghica astia erau de felul lor niste fanarioti. de-aia poate cind am rasfoit cartea prima data nu prea mi-a venit sa m-apuc de ea: pe noi la scoala ne-au invatat ca fanariotii sug rau, si ca numa’ rau au facut ei frumusetii astia de popor roman. un’e mai pui ca s-acu’ to’ pentru fanarioti lucrez si asta nu pot zice ca e un lucru cu care ma mindresc neaparat.
ca sa vezi insa ca un moment dau peste o fraza in care se povestea despre locurile mele de bastina, despre ale caror istorie, in afara de cetatea statuia lu’ stefan de la podu’ inalt nu prea mai stiu eu mare lucru. oricum pentru noi moldovenii chestia cu stefan ne e suficienta cind vine vorba de istorie, si toti ceilalti gagii care s-au mai agitat sa faca din moldoveni oameni de treaba… dat ho, ca divaghez. in loc de fanarioti am descoperit lumea de la inceputul secolului douazeci, inainte, intre si dupa al doilea razbel mondial, descrisa neasteptat de”fara fason” de unul care se invirtea pe-acolo, “pe sus”…
deci daca poti face rost de e, citeste-o! merita. mai ales daca nu esti oltean. ca de-astia nu prea zice acolo.
poza (nu insa si cartea!) am luat-o de-aici.
1R.E.D.
merg la filmele cu bruce willis. regulat si aproape fara sa pierd nici unul. deh, el e ceea ce s-ar putea numi ‘slabiciunea mea’ cinematografica. chiar daca 3 din 5 filme sint gresite (in unele aparitia lui e total neinspirata desi filmul e ok, in altele e filmul prost de-adreptul), eu continui sa merg la cinema sa-l vad. si citeodata am surprize placute, precum ce-a de aseara: RED.
nu va asteptati la cine stie ce film de arta sau blockbuster… e un film perfect pentru simbata seara. regizorul este cvasinecunoscut (cel putin pentru mine), distributia insa e insa super ok. replici haioase. impuscaturi. atmosfera relaxata. dar ia uite, ca ma apucam sa va povestesc filmul… neah! mergeti si-l vedeti.
0amsterdam
de cind am venit ma tot chinuie talentul literar-artistic in legatura cu scrierea acestui post. am inceput prost deja. ma gindeam la o introducere de efect, legata cumva de un titlu pe masura… printre propunerile de titlu (din capul meu, evident) se numarau: “(h)amsterdam”, “i am sterdam” (asta ar fi brandul de oras, oficial), “fara bicicleta prin amsterdam” s-asa mai departe.
apoi ma gindeam eu tot asa in sinea mea, ca as continua cumva cu o descriere scurta, de efect (sic!) cu cele mai socante lucruri in amsterdam. caci toata lumea care afla ca vii de-acolo te intreaba privindu-te cu subinteles: “si ia zi drept, ce-ai tras?” “da’ gagicile alea chiar sint in vitrina? da’s multe?” “umbla homosexualii in cirduri de cite doi pe strada?” “bai si chiar sint asa de multe biciclete?” so cliche, ar zice francezul!
apoi ma gindeam sa va povestesc, tot asa, printr-o aducere din condei despre chestiile care nu mi-au placut la amsterdam. si despre cele care mi-au placut. cliche, again!
va dezamagesc, deoarece lenea ma cuprinde din nou. n-am chef de aduceri din condei. si mi-e frica de lipsa mea de elocinta in descrierea orasului cu pricina si in general. mi-au placut tramvaiele din amsterdam, nu mi-a placut ca n-au starbucks decit in aeroport si in gara (ceea ce pentru mine a fost o adevarata corvoada psihico-chimico-fizica aka un fel de sevraj). mi-a fost frica de biciclistii din amsterdam care mi s-au parut mai periculosi decit masinile (ca masini erau mai putine parca), mi-am pierdut o bucata de masea intr-un chips lays de amsterdam, am avut perete transparent care separa camera de hotel de baia camerei, am mers mult, am dormit mult. nu mi-am murdarit pantofii (o obsesie de-a mea) desi am mers cam 8 ore pe zi si vremea a fost… ploioasa. mi-au placut olandezele fara fasoane, nu foarte frumoase dar nici chiar atit de urite. mi-au placut casele lor, canalele, parcurile, strazile. si tramvaiele. nu am mers cu bicicleta, recunosc, mi-a fost frica (desi nu-s biciclist de ieri de azi). a, si era sa uit: la amsterdam miroase frumos. chiar si cind treci pe linga un cofeeshop.
in rest sa lasam pozele sa vorbeasca. engioi. mai tirziu, cind o vrea picassa.
a fost ozzy
vreo doua zeci de mii de printese si printi ai intunericului s-au intilnit aseara cu insusi tatal lor. sau bunicul, pentru o mare parte dintre ei. cum show-ul a fost devansat (adica a inceput mai devreme) ca sa nu dauneze foarte mult celor cateva sute de securisti si fosti nomenclaturisti din cartierul floreasca, chiar ma intrebam daca o sa fie suficient de intuneric incat sa intram cu totii in forma care trebuie. noroc ca rotatia si alinierea planetelor a fost favorabila, si la 8 se facuse suficient de intuneric pentru ca printul intunericului sa cinte pe intuneric. de altfel sint convins ca daca nu era intuneric, facea el cumva sa fie… poate-i alinia cumva in dreptul soarelui, cu taburile lor cu tot, pe cei citeva sute de jandarmi care pazeau cele citeva sute de securisti…
printul nu ne-a dezamagit, si chiar daca nu mai cinta el ca la 20, 30, 40 sau 50 de ani, ne-a ridicat adrenalina atit cit trebuie. ne-a pus sa urlam, sa topaim, sa “dam din maini” si desi pe alocuri m-am simtit ca la ora de aerobic, am facut tot ce ne-a zis sa facem. iar el a facut ceea ce ne-a promis ca face…
0i can’t fucking hear you!
Gura Portitei
eh dragii mosului, de cind nu v-ati mai incretit sprinceana la o poza de vacanta? cam demult nu? pai nici io n-am mai avut vacanta de-atunci. engioi decit!
0sus chilotii! jos esarfa!
pentru ca n-am mai iesit demult in salbaticie, astazi o sa va povestesc despre un eveniment cultural. si nu neaparat despre eveniment, care a fost chiar dragut, ci despre acesti oameni care l-au inconjurat. de fapt nu despre oamenii care l-au inconjurat ci despre esarfele care au inconjurat giturile oamenilor care l-au inconjurat. despre ce este vorba, ca sa zic precum nea nicu vacaroiu: aproape ca am pierdut din vedere evenimentul despre care am renuntat sa va mai scriu aici din cauza unor esarfe de la giturile unor oameni. asadar, esarfe roz, gri, maro, violete, rosii, magenta, cyclam, uni, cu patratele, cu buline, mai groase mai subtiri, mai…
nebunia a inceput inca de la inceput (normal nu?) cind asteptam cuminti la usa operei nationale (bucuresti, pentru cei din provincie, sic!) pentru a se ‘da drumul’ la vanzarea de bilete. ca deh, n’avuseram (sau ‘n-avuram’?) timp sa cumparam cu ‘rezervare in avans’. deci cum stateam noi asa cuminti la usa, apare piersicul junior (am aflat noi mai tirziu ca el era un fel de tartore al evenimentului cu pricina) cu o esarfa la git. n-am bagat de seama esarfa, ca deh, era prima care o vazusem. intrati in sala insa ne-am simtit brusc inconjurati. sau, ca sa fie mai corect, ‘invaluiti’ de oameni cu esarfe. cum va spuneam, biletele le-am luat de la intrare, motiv pentru care evident ca am prins locuri proaste, adica acolo sus la balcon. cine a mai dat pe la opera (macar asa la vinatoare de gagici – sa stiti ca se duc fete frumoase la opera, nu numa’ ochelariste acneice!) stie ca acolo sus la balcon, iarna-i fix ca vara. cald nene! dar esarfele nimic! au rezistat stoice la giturile firave delicate ale intelectualilor (?) desi transpiratia poate ca le siroia pe fata… ma rog, poate chiar asta-i schepsisu’: transpiri si te stergi cu esarfa!
cu esarfele adinc infasurate-n creier (se poate oare sa infasori ceva ‘adinc’?) ajung acasa. pe la unu’, pe tevere cultural (unde nu am nimerit din greseala, sic!) dau peste o emisiune (in reluare) in care o domnisoara (sau poate chiar doamna) vorbea despre evenimentul de la care tocmai ma intorceam intorsesem. cum ar veni dumneaei era din partea organizatorilor. poate de aceea (sau poate nu) si aceasta domnisoara culta purta evidaman la git, o… bineinteles. esarfa. parca a dumneaiei era un pic roz-magenta, asa…
v-ati prins sau nu, cu esarfa-n cap am ramas tot uichendul. faceam ce faceam si tot la esarfe ma gindeam. duminica pe la prinz (cred) am ajuns la concluzia ca esarfa este apanajul fanilor lu’ piersic junior. chestie care a avut, ce-i drept oleaca la baza ca si piersicu’ senior purta mai mereu pe umeri un fel de esarfa. parca a lui era mai catre fular. deci fanii lu’ piersic junior poarta esarfe la git precum poarta fanii metallica tricouri negre si pantaloni asijderea! dar…
inevitabilul s-a produs abia azi, pe la prinz. sau sa fi fost mai tirziu oleaca? ori poate mai devreme? ma rog, ciocoflenderilor, pe la prinz sa zicem, vad la o colega de birou pe birou o revista mondena. arividerci or smth. scuip temeinic intre aratator si degetu’ mare (de la mina) si incep sa rasfoiesc revista. care spre marea mea stupefactie era plina de poze cu fete si baieti (de-astia mai ‘mondeni’, stiti la ce categorie fac referire) care aveau la git toooooot felu’ de esarfe. zic ‘opa! esarfa-i de fapt in trend!’
ei, si uite-asa mi-am stricat io toata ziua de luni, si am ajuns acasa cu sistemu’ de valori raschirat in toate directiile, fata! drept pentru care iti propun modelul de esarfa ‘aicisea enclozat‘ si-ti promit ca n-o sa mai dau prin salbaticie prea curind. ma inchid in casa!
kitzsteinhorn
am promis la un moment dat ca revin cu poze din vacanta de iarna. evident ca nu am avut vreme sa triez pozele, sa le aleg pe cele mai si cele mai, si evident ca n-am timp sa va relatez alaturi de poze vreun super story. asa ca multumiti-va cu ce va dau, pina una alta. vreau doar sa adaug ca viata la 2700 m e chiar misto, ai dracu’ austriecii astia, pina si muntii lor sint mai inalti decit ai nostri!
engioi. dati drumu’ si la muzica, e aia care trebuie!
mus(e)ic: the resistance
hai ca nu v-am mai facut demult o recomandare muzicala, este?
desi poate sinteti ocupati cu votarea electorala (ca sa zic asa!) va sugerez calduros albumul ‘the resistance‘ al celor de la muse. nu mi l-am daunloadat de pe net, mi l-am cumparat de la magazin, cu tot cu drepturi de autor, sa aiba si baietii de-o bere. va recomand sa faceti la fel, pentru ca pe flacaii astia merita sa-i auzim mai ales peste vreo zece ani, cind s-or coace de-abinelea. daca acum suna demential, ma gindesc cum va fi atunci…
iaca si poza pe care tre’ s-o cautati in magazine. (jos laba de pe torrente si odeceuri, v-am zis!)
the (in)glorious tarantino: cuvintele
Lt. Aldo Raine: My name is Lt. Aldo Raine and I’m putting together a special team, and I need me eight soldiers. Eight Jewish-American soldiers. Now, y’all might’ve heard rumors about the armada happening soon. Well, we’ll be leaving a little earlier. We’re gonna be dropped into France, dressed as civilians. And once we’re in enemy territory, as a bushwhackin’ guerrilla army, we’re gonna be doin’ one thing and one thing only… killin’ Nazis. Now, I don’t know about y’all, but I sure as hell didn’t come down from the goddamn Smoky Mountains, cross five thousand miles of water, fight my way through half of Sicily and jump out of a fuckin’ air-o-plane to teach the Nazis lessons in humanity. Nazi ain’t got no humanity. They’re the foot soldiers of a Jew-hatin’, mass murderin’ maniac and they need to be dee-stroyed. That’s why any and every every son of a bitch we find wearin’ a Nazi uniform, they’re gonna die. Now, I’m the direct descendant of the mountain man Jim Bridger. That means I got a little Injun in me. And our battle plan will be that of an Apache resistance. We will be cruel to the Germans, and through our cruelty they will know who we are. And they will find the evidence of our cruelty in the disemboweled, dismembered, and disfigured bodies of their brothers we leave behind us. And the German won’t not be able to help themselves but to imagine the cruelty their brothers endured at our hands, and our boot heels, and the edge of our knives. And the German will be sickened by us, and the German will talk about us, and the German will fear us. And when the German closes their eyes at night and they’re tortured by their subconscious for the evil they have done, it will be with thoughts of us they are tortured with. Sound good?
The Basterds: YES, SIR!
Lt. Aldo Raine: That’s what I like to hear. But I got a word of warning for all you would-be warriors. When you join my command, you take on debit. A debit you owe me personally. Each and every man under my command owes me one hundred Nazi scalps. And I want my scalps. And all y’all will git me one hundred Nazi scalps, taken from the heads of one hundred dead Nazis. Or you will die tryin’.
via: nerviosismo
0the (in)glorious tarantino
putine filme ma mai conving sa merg la cinema. si da, am o slabiciune pentru quentin. si pentru ‘varul’ lui, rodriguez. cam de-aia am mers la inglorious basterds. si daca as mai fi avut nevoie de motive suplimentare, as mai fi gasit: recomandarile celor care au vazut filmul inaintea mea. doua pozitive, una, de pe blogul unui pusti, negativa. de fapt asta e partea interesanta la filmele lui tarantino: iti plac sa nu. cale de mijloc, nu prea exista.
mergeti la cinema si vedeti-l. dupa aia, mai vorbim.
1Veliko Tirnovo
cred ca asta e ultimul post cu pretentii de ‘ce misto ne-am distrat in concediul de vara asta’. reiau aici precizarea ca n-am pretentii de fotograf profesionist, si pozele astea de le tot pun pe-aici (pe linga faptul ca e blogu’ meu si fac ce vrea mina mea cu el) le pun asa de sanchi, sa vada cei trei-patru cititori fideli ai mei pe unde am umblat in timp ce ei ma cautau prin onlain.
hai engioi bai pinguinilor!
londra – versiunea mea. ultimul episod
iacata ca dupa mai bine de 3 luni ma invrednicesc sa mai urc si pozele din ultima zi din vacanta la londra.
ochiul critic e mai prezent ca atunci imediat dupa intoarcere, asa ca am triat la max si din 300 o sa va alegeti doar cu fix 30 de poze.
a fost o zi fantastica, care a inceput cu trezire la prinz, a continuat cu o calatorie pe tamisa in drum spre greenwich, o tura cu london eye si retragerea in tromba cu un curcubeu super meserias (cum eu nu prea am mai vazut pina atunci) peste westminster bridge.
engioi.
0american manele
pe drum catre serviciu (mers pe jos, aprox o ora) m-am tot gindit ce sa scriu eu pe blog oare despre concertul faith no more de simbata. asta pentru ca ieri am fost prea amortit de la cele citeva beri pe care le-am baut inainte, in timpul si dupa cintare.
n-o sa scriu mare lucru, pentru ca nu mi-a venit nici o idee mareata. titlul postarii nu-mi apartine, e o remarca (autoironica) a lui Mike Patton din timpul concertului. “arunc” set-list-ul pe care l-am gasit pe undeva prin apropierea profilului meu de pe last.fm. mai zic doar ca a e o experienta fantastica sa-i vezi pe oamenii astia. cine a lipsit, sa-i fie rusine!