Oct 30

capete

daca ma tin de treaba, s-ar putea sa iasa o serie noua, un fel de amintiri din copilarie. in orasul in care m-am nascut, am copilarit si mi-am trait adolescenta pina la inceputul anilor ’90, am intilnit tot felul de oameni. de unii dintre ei, mi-i aduc aminte in tot felul de imprejurari chiar si dupa mai bine de 25 de ani de cand am parasit incinta. cam ca proust atunci cind minca madlene.

la capitolul bullying , de exemplu, ii am pe capete, sorin c. (si var-su costel), chiorulet (si inca vreo 2-3 tigani carora nu le placeau ‘metalistii’).

capete era recidivist. nimeni nu stie exact pentru ce anume facuse puscarie, probabil pe vremea lu’ ceasca dar nu numai. viol, desi cam greu de crezut, ca nu prea il vedeai cu femei. batai, probabil, furaciuni. sigur nu omorise pe nimeni. avea un cap mare si oarecum colturos, care cind se imbata (destul de des) se facea rosu stacojiu. nu era mare, era mai degraba mic si indesat, mergea usor aplecat, si avea pe vremea aia vreo 30. fara ocupatie. habar n-am de unde facea rost de bani sa traiasca, de ajutor de somaj nu poate fi vorba, pentru ca nimeni nu si-l aminteste muncind macar o zi in viata lui. uneori mai lua cu japca de la noi astia mai mici bani de bere. facea un fel de cheta, numai ca daca ziceai ca n-ai puteai sa-ti iei o palma dupa ceafa si/sau un sut in cur. maxim. avea o pasiune pentru baietii de liceu, aia mai mici si mai slabanogi. pe care-i acosta prin parcuri sau prin discoteci, de cele mai multe ori ca sa le ceara bani sau sa-i certe ca s-au uitat urit la el. daca il vedeai pe strada era bine sa treci pe trotuarul celalalt, zice-se.

pe capete il depasea cumva renumele, pentru ca rareori l-am vazut sa se bata serios cu cineva. mai mult, circulau legende cum ca nu stiu care l-a prins intr-o seara beat muci si l-a batut, drept razbunare pentru zilele fripte pe care i le facuse.

uneori disparea din oras cu lunile. chiar cu anii. lumea zicea ca era la pirnaie, si se bucura mai mult sau mai putin fatis aducind vorba. era mai liniste o perioada pina la intoarcerea lui, desi mai erau citiva care incercau sa-i ocupe locul in sufletele noastre de adolescenti mici, pletosi, cu blugii rupti si speriati de bombe.

dar despre ei, alta data, poate.

Apr 27

povestea cartii cu povesti

2016-04-27 13.53.48domnul invatator avea un obicei foarte placut: in fiecare simbata ne citea o ora din cartea cu povesti, pe care o tinea in fisetul (dulapul) de metal, laolalta cu grisinele si cu alte materiale didactice.

era o carte mare, cu coperti cartonate, groase, pe care dumnealui o tinea invelita intr-o coala de hirtie albastra. paginile aveau la colturile de jos bagate in niste colturi de plic, sa le protejeze de indoit si de murdarie. sint convins ca asa mi s-a transmis ideea ca cu cartile trebuie sa umbli cu grija si ca trebuie sa le pastrezi in siguranta, ca pe niste obiecte de valoare.

cum ziceam, in primii 2-3 ani cel putin, in fiecare simbata (pentru cei care au deschis televizoarele mai tirziu, pe vremea ailalta simbata era zi lucratoare, deci mergeam si la scoala), ultima ora incepea cu un adevarat ritual: domnul dabija descuia fisetul sau de metal, scoatea cu gesturi calculate cartea, o aseza pe catedra si o deschidea intr-un anume loc – planificase de dinainte ce poveste ne citeste. noi ne foiam emotionati in banca si ne dadeam coate, rizind pe infundate pentru ca asa reuseam sa ne mai exteriorizam emotiile. si dumnealui ne citea cu voce calda, cu intonatie, povestea din acea saptamana. si ora aia era cea mai frumoasa si mai scurta din saptamina.

sa fi fost prin clasa a doua sau a treia, in ultima zi de dinainte de vacanta de iarna, cind domnul invatator mi-a zis sa mai ramin in clasa dupa ore. dupa ce au iesit toti copii din clasa, cu aceleasi miscari ritualice a descuiat fisetul de metal, a scos cartea si mi-a zis s-o iau acasa sa o citesc in vacanta. mi-a tinut bineinteles o scurta prelegere in ceea ce priveste utilizarea si m-a amenintat pe un ton blind ca daca i-o murdaresc se supara foarte tare. am pus-o in ghiozdan si am plecat acasa, pasind atent. in definitiv caram cu mine cel mai de pret lucru pe care il vazusem pina atunci.

habar n-am nici pina in ziua de azi daca maica-mea ii povestise invatatorului ceva despre fascinatia pe care mi-o stirnise cartea aia. cert e ca am primit-o ca pe o mare favoare si ca vacanta aia de iarna a trecut la fel de repede ca ultimele ore din zilele de simbata. poate chiar mai repede, pentru ca nu cred sa fi reusit sa citesc mai mult de doua povesti de unul singur in cele doua sau poate trei saptamani de vacanta. si pentru ca e prima carte pe care am citit-o in viata mea (manualele nu se pun!) imi aduc aminte ca si cum ar fi fost ieri paginile ei lucioase, literele caligrafiate de la inceputul fiecarei povesti, ilustratiile si celelalte desene care ornau paginile. si mirosul. mai ales mirosul de carte buna.

deunazi, ma blimbam cu micul meu terorist printr-o librarie. am descoperit o editie care se apropie cit de cit de varianta idealizata a copilariei mele: povestile fratilor grimm. nu e la fel de mare si nici la fel de frumoasa. dar macar miroase a carte buna. sa speram ca o sa-i placa. cit despre mine, abia astept sa ajung acasa si sa-i citesc despre muzicantii din bremen.

Nov 16

inveti, nu-nveti, vremea coachingului trece bai…

un concept foarte trendy in zilele noastre si in zilele altor corporatisti ca noi, este coaching-ul. si nu, n-o sa va spun iar bancul cu lada de scule ci o s-o dau pe nostalgie.

cind vine vorba despre coaching, eu ma gindesc imediat la invatatorul meu, domnul dabija. as zice ca e primul coach pe care l-am avut, asta pentru ca spre deosebire de majoritatea profesorilor mei, se folosea cu rabdare de duhul blindetii si puterea exemplului ca sa ne invete pe noi, al’de mucea, sa scriem, sa citim, sa socotim si celelalte.

domnul dabija era si un apicultor pasionat si se folosea de produsul acestei pasiuni ca sa ne recompenseze din cind in cind pentru eforturile si mai ales pentru rezultatele iesite din comun. teoretic cu totii eram beneficiari ai borcanului cu miere dar in realitate doar citiva ajungeam sa ne lingem vreodata pe degete.

insa domnul dabija mai avea in aresenalul sau, pe linga rabdare, duhul blindetii, puterea exemplului si borcanul cu miere, niste “grisine” pe care le tinea inchise in fisetul sau de metal si la care mai apela din cind in cind. “grisinele” erau de fapt niste nuiele din lemn de corn sau de alun, de grosimea unui creion, pe care le folosea pentru pedepse. primeai “la palma” 5 sau 10 in functie de cit de grava era abaterea. desigur, parintii moderni ca mine ar turba de furie sa afle ca asa ceva se intimpla copilului lor in zilele noastre, dar asta e alta discutie.

ma simt nevoit sa precizez din capul locului ca, cel putin in cazul domnului invatator, aceasta masura era una de ultima instanta. treceau uneori zile, poate chiar saptamini si “grisina” nu iesea deloc din fiset.iar cind era nevoit sa se foloseasca de grisina, domnul dabija nu se simtea deloc confortabil cu situatia. se inrosea pina in virful urechilor, avea un tremurat ciudat in voce (fara a ridica insa tonul) si chiar transpira vizibil. iar noua ne era mai mult rusine decit teama atunci cind ne confruntam cu situatia.

unul din clientii constanti ai masurii educative extreme era colegul meu sorin g. era un copil maruntel, introvertit si destul de cuminte prin comparatie. nu parea a fi extraordinar de inteligent (cel putin dupa normele de-atunci) dar venea constant la scoala. cu notele era mereu la limita de trecere, si asta il facea candidatul ideal la “grisina”. provenea dintr-o familie cu multi copii si destul de saraca, ceea ce ii limita serios posibilitatile de a studia individual. rezultatul era ca mereu era prins in off side cu temele si cum in clasa nu se prindea mai nimic de el, nu evolua in nici un fel, nu inregistra parca nici un fel de progres. pe la sfirsitul clasei a doua parea ca stie cam la fel de mult cit in clasa intii. sau poate stia dar nu voia s-arate.

lui sorin ii era frica de “grisina”. cind il scotea in fata stia ca inevitabil si-o va lua, fie pentru ca nu-si facuse tema, fie pentru ca nu-si invatase lectia, fie ca si-o invatase (rar!) dar stia ca nu va putea raspunde corect intrebarilor. drumul pina la catedra era un chin si parea ca dureaza o vesnicie, iar cind ajungea acolo era rosu pina in virful urechilor si uneori tremura. de partea cealalta, domnul dabija la fel de rosu si cu vocea si miinile tremurinde ii aplica pedeapsa cu o graba vizibila. momentul era penibil si trebuia cit mai repede consumat.

nici “grisina”, nici repartizarea lui sorin in banca cu elevii cei mai buni, nici orele state dupa program pentru a-l ajuta la teme, nici discutiile cu parintii pentru a-l ajuta sa gaseasca ceva mai mult timp acasa pentru studiu si nici alte metode n-au facut din sorin g un elev stralucit. mai incolo nu-mi mai amintesc ce s-a intimplat cu el, dar sint convins ca nu s-a transformat intr-un armasar ca in poveste.

a ramas tot mirtoaga, pentru ca oricit de bun ar fi coach-ul, si oricit de corect ar fi aplicat programul de coaching, pentru rezultat e nevoie si de disponibilitatea si de capacitatea subiectului, a invatacelului. care uneori nu sint acolo. iar daca nu-s acolo, nici mierea si nici grisinele nu te-ajuta.

disclaimer: acesta e un pretext pentru inca un acces de nostalgie. am amestecat voit concepte corporatiste de coaching si motivare a personalului. nu am tinut mortis sa reinterpretez metafora cu batul si morcovul de care probabil v-ati saturat. incerc de fiecare data o mare dezamagire cind constat ca am dat-o in bara cu coaching-ul. dar asta nu ma face sa renunt ci sa-mi doresc sa devin mai bun.

Jun 17

nostalgii muzicale

asa cum pe proust mincatul de madeline il facea sa-si aduca aminte de matusa-sa (sau de copilarie, sau de copilaria la matusa-sa) asa si pe mine ascultatul de muzica.

pentru cei care nu l-au cunoscut pe personal pe marcel sau care nu au vazut emisiunea lui capatos in care a fost invitat, dar si pentru cei care au deschis mai tirziu televizoarele sau manualele de franceza, asta vrea sa insemne ca uneori atunci cind ascult o piesa muzicala (in cazul meu; in cazul lui marcel cind minca cite o prajiturica) retraiesc niste momente din viata mea. nu neaparat importante, asa cum ai crede la prima vedere. ma rog, amatorilor de detalii privind memoria afectiva le recomand sa se adreseze direct lui proust.

am plonjat aseara pana in git in butoiul cu melancolie acultind pisces iscariot de the smashing pumpkins. un album imperfect din multe punctele de vedere, dar primul the smashing pumpkins pe care l-am auzit in viata mea. se intimpla in toamna lui ’95 intr-o camera de camin din vitan, cind in viata mea erau destul de multe imperfectiuni.

era inainte de inceputul anului universitar si venisem sa “fac rost” de cazare. asa era pe vremea aia, se gaseau greu locurile de cazare, chiar daca erai student “la stat”. locurile in camin se dadeau de regula pe spagi, erau putini cei care puteau sa-si faca rost de repartitie pe bune. de multe ori nu era suficient sa ai bani de spaga, trebuia sa si cunosti pe cineva. asta e unul din motivele pentru care il “iubesc” asa de mult pe iliescu. ion.

ma aflam atunci la un fost coleg de liceu in camera. asta ma pescuise in tren spre bucuresti si ma invitase la el sa stau citeva zile pana imi gaseam un loc in camin. am dat de caseta asta in casetofonul omului, i-am dat play si am ascultat vreo 2-3 melodii. m-a intrigat muzica, am ascultat mai departe. imi amintesc perfect si mirosul din camera, lumina chioara, seara de octombrie, vremea buna si galagia de-afara, si faptul ca fostul meu coleg de liceu s-a pisat pe el in pat in noaptea aia de beat ce era.

cam dupa vreo saptamana m-am mutat la alt coleg in garsoniera si ca am gasit camera in camin abia dupa vreo luna de la inceperea anului universitar. dar de momentele alea ma leaga cu totul alte melodii. de pe albumul forbidden a celor de la black sabbath.

acum in timp ce scriu imi amintesc mult mai multe, si ce-a fost inainte, si ce-a fost dupa. nu vreau sa trisez insa: aseara, cind am dat din greseala de o piesa de pe albumul in chestiune, mi-am amintit doar ziua aceea de-acum 20 de ani. muzica m-a intrigat din nou. am ascultat 2-3 piese aseara si restul azi in drum spre birou. suna la fel de neterminat ca si atunci. chiar daca in astia 20 de ani, o vreme l-am ascultat suficient incat sa ma familiarizez cu el. chiar daca intre timp am ascultat si pe fata si pe dos o buna parte dince au scos cei de la the smashing pumpkins. nu l-am mai ascultasem demult si pac, m-a aruncat in butoiul cu melancolie!

uite si de-aia imi place mie muzica. si de-aia o ascult eu pe ea.

Jan 26

brinza buna si lada cu scule

profa de franceza mi-a zis odata cand m-a prins cu lectia neinvatata ca sint “brinza buna in burduf de ciine”. impresia ei era ca nu vreau sa invat limba lui beaudlaire (sau balzac, whatever!) in timp ce eu simteam ca nu (mai) pot. asta se intimpla prin clasa a noua sau a zecea.

de fapt, nu puteam invata franceza pentru ca nu ma ajuta nici prezenta si nici metoda ei. tanti asta era genul de persoana nascuta batrina (arata la 40 de parca avea 50, si la 70 probabil ca arata tot ca la 50), pretioasa si fara cine stie ce metoda pedagogica. nu reusea sa-mi stirneasca nicicum interesul si in timp a reusit sa ma faca chiar sa prind un fel de ura si pentru limba si pentru poporul cu pricina. desi saracii nu mi-au facut nimic, pentru ca arareori ne-am intilnit personal.

la franceza n-am mai evoluat deloc de-atunci, insa caracterizarea mi-a ramas intiparita in minte, si este auto-biciuiala suprema pe care mi-o administrez in situatiile in care mi se pare (constat) ca ma pozitionez sub potential. mai ales atunci cand am cite ceva de lucru dar nu suficient de apetisant sau urgent sau important incit sa ma determine sa ma misc. uneori acest “stimulent” functioneaza, in sensul ca ma determina sa fac totusi (si) ceea ce nu-mi face placere, alteori nu.

am ajuns la al patrulea paragraf si mi-am dat seama ca nu stiu ce vreau sa va transmit.

educatia (comunista, dar nu stiu daca are mare legatura!) pe care am primit-o m-a invatat ca in viata nu faci numai lucruri care iti plac ci si din acelea care trebuie facute (chiar daca nu-ti fac placere). am in vedere aici chestiunile profesionale. e o trasatura pe care o observ din ce in ce mai rar la generatiile mai tinere, si nu cred neaparat ca e ceva rau in asta. de fapt, odata cu inaintarea in virsta observ ca mi-e din ce in ce mai greu sa fac treburile care nu-mi fac placere si ca e nevoie sa-mi armonizez atent calendarul activitatilor neplacute cu bioritmul. adica sa mi le programez in momente de disponibilitate maxima, de dispozitie pozitiva samd. avansind in ierarhia corporatizda treaba asta e relativ usoara, pentru ca iti cistigi cu timpul oaresce independenta. nici nu vreau sa-mi amintesc cum e la “nivelul solului” unde trebuie sa faci mereu ce-ti zice seful. si ajung acum la morala bancului cu instalatorul si ucenicul:

“un instalator si un ucenicul sau aveau de rezolvat o problema de scurgere la fosa septica de la un client. aflati la locul interventiei, instalatorul ii spune ucenicului sa coboare in fosa sa vada unde e problema. ucenicul coboara, si in mai putin de un minut iese afara si spune ca n-a reusit sa identifice cauza problemei. nervos pe nepriceperea celui mic, instalatorul isi sufleca minecile si coboara personal. din cind in cind ii striga ucenicului aflat la suprafata sa-i dea cite o scula din trusa. dupa vreo 10 minute iese victorios dar plin de cacat din cap pina in picioare si-i spune ucenicului: “bai vasile, vezi ca daca nu bagi la cap, toata viata ta o sa cari lada cu scule!”

Dec 22

25 de ani mai tirziu

desi am semnat azi mai multe hirtii (obisnuiesc sa-mi pun data imediat sub semnatura, indiferent ce semnez), am realizat ce data e azi, 22 decembrie, abia la ora 5 pm frunzarind twitterul.

si mi-am adus aminte ca fix acum 20 25 de ani, pe la ora 3-4 pm, in orasul de provincie in care m-am nascut, incercam sa potrivesc antena la tv “pe moscova”. sau “pe chisinau”, nu-mi mai amintesc exact. din greseala am nimerit pe tvr fix la faza celebra in care dinescu si caramitru intrind in studio cu o gasca de vreo 10-15 oameni, depanau cruci de zor si strigau “am invins”. habar n-aveam atunci cine-i dinescu, si vazindu-l pe caramnitru acolo am zis ca trebuie sa fi fost o piesa de teatru, altfel nu se explica “prezenta” crucilor depanate in direct sau in reluare pe ecranul unui televizor din vremurile alea.

“revolutia” pentru mine a fost la televizor. pentru ca acolo, in orasul mic de provincie, singura actiune de protest pe care am trait-o live a fost sa-l vad pe un nene cu un otcit tirind agatat de bara din spate un tablou cu ceausescu. si nici asta nu-s convins ca am trait-o de-adevaratelea sau mi-a povestit-o cineva. cam asa s-au si nascut apoi toate legendele pe tema “revolutiei” la mine in oras: intamplari traite sau vazute de unii si-au fost insusite de altii.

ne-am uitat la televizor, si dupa o vreme, vazind cum evolueaza lucrurile, tata a zi sa mergem pina la alimentara sa ne luam ratia (aka “cartela”) de ulei si de faina. “ca cine stie miine ce-o mai fi!” am luat-o (sau am gasit inchis la alimentara?!) si ne-am intors acasa. o vreme ne-am mai uitat la televizor. apoi, dupa ce au bagat filmul lui sergiu nicolaescu (cred ca “ringul” se numeste) ne-am culcat.

a doua zi trebuia sa taiem porcul!

leitar apdeit: mi-am dat seama ca cei 20 de ani sunt 25. ma scuzati, ma credeam mai tinar.

Aug 17

amintiri de vacanta: turist in tara mortala

gunei da, am fost in vacanta si in ciuda faptului ca nu regret asta, o sa incep relatarile traditionale (“amintiri de vacanta”) cu amintirile mai putin placute. asta pentru ca oricit de optimist si pozitiv ma invata astia de la televizor sa fiu, eu raman un nimeni posac, nemultumit si care-si varsa nadufurile acumulate in viata off line pe blog. un blog insignifiant si fara trafic, da’ asta-i o cu totul alta discutie.

care va sa zica am petrecut vacanta in romania. nici la turci, nici la greci. nici la spanioli nici altundeva aiurea. austeritate, deh. ca sa fiu mai precis, am petrecut vacanta (ma rog, o parte din ea) in zona caras-severin. si ca sa fiu si mai precis am avut doua locuri de “campare” – poiana marului si sasca montana (daca nu stiti pe unde vin astea, va recomand un gugal maps sau un atlas traditional, nici io nu stiam pe unde-s inainte sa plec).

ziceam ca doua locuri de campare am avut, care mi-au permis sa vizitez un pic de retezat cu imprejurimi si un pic de cheile nerei. frumoase locuri nimic de zis, poze si impresii cu alta ocazie, ca acum sint in dispozitie de “laudat” serviciile turistice, cum ziceam.

care va sa zica, prima poposire, poiana marului, hotel 3 stele, “cabana poiana marului” pe numele lui comercial. cu cazarea relativ in regula, desi la 3 stele nu stiu daca e permis sa-ti sara clanta de la baie si sa ti se scurga apa cind faci dus pe sub usa baii catre holul de la intrare. probabil ca am orientat “para” dusului gresit, imi asum o parte din vina, nu m-a deranjat foarte tare sa string apa cu prosopul, am mai patit-o chiar si acasa la mine. deci nu aici la cazare fu problema. ci la mincare. pe care am incercat-o din plin in prima seara, cind obositi dupa 9-10 ore de drum (despre drum si GPS/G maps va povestesc iarasi cu alta ocazie, daca am chef) n-am mai apucat sa cercetam imprejurimile culinare ci ne-am agatat toate sperantele in restaurantul hotelului de 3 stele “cabana poiana marului” cum ziceam ca ii zice.

pustiul de la receptie ne-a intimpinat calduros cu recomandarea sa mai intirziem cu coboritul la masa (in restaurant adica) pentru ca e aglomerat si bucatarul nu face fata. ok, am intirziat cit am putut, am cutezat coborirea la masa pe la un’spe noaptea (venisem pe la 10). meniul arata pe hirtie generos, insa pustiul de la receptie, care era si picol/chelner la restaurant si care a venit “sa ne ia comanda” a tinut sa ne recomade cu caldura “ceva care sa mearga mai repede” daca tot eram obositi si hamesiti. evident am mers pe recomandare. pastravi la gratar aveti?- avem. cu mamaliga si usturoi si respectiv cu cartofi se poate? – se poate. a mers repede, o ora pe ceas. ca sa nu ziceti ca exagerez cu pretentiile mele de turist nesimtit, la restaurant erau ocupate 3 mese, in total 10 persoane. mesenii in diverse faze de consum, unii la desert – cei mai multi, restul la primul fel – morti de foame, ca si noi.

dupa o ora cum ziceam, vine pastravul, il aduce pustiul de la receptie/chelner/picol. nu arata rau, oricum era intuneric. gustos pastravul nimic de zis. o singura problema avea, depedeve gastronomic, nu era curatat. de matze. mai tirziu aveam sa constatam ca mai avea inca o problema, depedeve financiar era foarte scump. si mai tirziu aveam sa constatam ca prin comparatie cu locurile in care se mai minca (in majoritate prost!) in zona era o adevarata teapa  de orice pedeve. oricum, in mod traditional si cum sta bine etichetei unui restaurant al unui hotel de 3 stele din poiana marului – “cabana poiana marului” ziceam ca se numeste – baiatul de la receptie/chelner ne-a intrebat la sfarsit daca ne-a placut mincarea. adica “a cerut feedback”. si a mers si mai departe scuzindu-se intr-un fel ca a fost nevoit sa prepare el mincarea, pentru ca bucatarul “titular” avusese o problema si nu se mai putuse achita de sarcini. am aflat mai tirziu ca problema era ca se imbatase si probabil trebuise sa mearga la culcare. acelasi motiv a stat probabil si la originea faptului ca restaurantul si casa scarilor (care duceau spre cele 2 sau 3 etaje cu camere) erau pline de fum pentru ca nu pornise nimeni hota.

s-am incalecat pe-o roata, si-am lasat-o moarta cu mincarea in urmatoarele zile. mint, am incercat si omleta de la micul dejun de-a doua zi de dimineata, dovedindindu-ne ca sintem prosti mai degraba decit perseverenti. asadar, micele dejune ulterioare s-au petrecut din alimente reci cumparate de la billa, mult mai gustoase si prietenoase pentru sanatate decit ne oferea hotelul de 3 stele “cabana poaiana marului” din poiana marului. pretul la care poti beneficia si tu de aceste servicii in plin sezon turistic (inceput de luna august) este 120 RON cazare sau 140 RON cu mic dejun inclus, pe noapte. cina cu un peste bine facut si plini de matze plus mamaliga plus mujdei plus 2 beri – aprox 70 RON pe cap (sec) de consumator.

sumarizind, in poana marului turistul are foarte putine variante de a baga ceva la matz. exceptie, poate pensiunea Mili unde am mincat “decit o singura data” si nu tin neaparat sa bag mina in foc ca nu ar oferi surprize. locuri pe unde am mincat decent in zona, o terasa de fite din caras-severin, la 60 km si o pensiune mamut la sarmisegetusa (ulpia traiana), tot la 60 km da’ in directia opusa.

dupe o vreme ne-am mutat catre cheile nerei, ceva mai incolo. la sasca montana. unde chipurile incep, sau de unde poti sa incepi traseele in chei. n-are a cu nimic a face cu turismul, desi oamenii locului au ceva pretentii in acest sens. n-am incercat mincarea locului, am mers pe varianta ultra-safe billa (“ce-i mai bun pentru tine” – parca asa zice sloganu’). la un momendat in criza de timp am gustat o pizza traditionala cu salam foarte obosit luata la pachet de la un restaurant (coincidenta, tot de 3 stele) gol, din orsova. aici nu mincarea si cazarea a fost punctul forte. pentru ca tot ce am gasit a fost o camera plina de mucegai si umezeala de la pensiunea “casa de oaspeti montana” la superavantajosul pret de 80 lei pe noapte. e adevarat, n-am avut rezervare, si nici alta varianta cele citeva pensiuni mai mult sau mai putin aratoase fiind pline ochi si rezervate (unele) pina la toamna.

astea fiind zise, ca sa inchei si intr-o nota constructiva as zice ca daca esti amator de turism gastronomic in nici un caz n-ai ce cauta prin zona respectiva. locurile-s frumoase (chiar foarte frumoase) si daca tii neaparat le poti vedea cu mincare la pachet si rulota/cort. drumurile-s destul de ok, ai acces la locurile cu pricina relativ de la “sosea”. viata reala bate de departe google maps insa, si e bine sa mai intrebi in stinga-dreapta cum e drumul pina la sau care e cel mai bun drum pina la. sau mergi pe recomandari de la unii care au mai dat pe-acolo. sau mergi in turcia la ultraolinclisiv.