May 25

despre sufletul comertului si brandul personal

am fost azi la un simpozion. ca sa va introduc in atmosfera, doi speakeri de la o multinationala, organizator un institut cvasi-asociatie patronala, audienta din industrie, industria multi ani-lumina (dupa parerea mea) de subiectul expunerii.

am vazut/invatat doua chestii:

  • (prima) cum sa-ti valorifici la max experienta personala si sa populezi prezentarea cu povesti pe care le-ai trait; habar n-am daca pe bune sau nu, lectia ramane, asa da.
  • (a doua) daca vinzi o scula/solutie/idee despre cum clientul trebuie sa-si cunoasca clientii (business intelligence, customer segmentation, campaign management samd), primul lucru pe care se presupune ca l-ai facut este sa-ti cunosti tu insuti clientul/audienta . lectia ramane, din pacate pentru vorbitorii de azi la asa nu, pentru ca a fost evident ca nu erau conectati deloc la realitatile audientei.

nu dau nume, da’ sa stiti ca e vorba de nume cu patru perechi de coaie.

ca o prima nota personala, sau parerea mea – cum ar zice nea nicu vacaroiu, dumnezeu sa-l ierte sau nu – degeaba esti tare pe brand personal daca o dai cu mucii in fasole pe know your customer. mai ales daca know your customer e part of the job. ca pina la urma felul in care iti faci treaba spune cit de profi esti, e cum ar veni parte integranta personal branding.

a doua nota personala, cand citezi sau recomanzi o carte fa bine sa-ti amintesti corect si titlul si autorul. sau macar introdu o urma de indoiala, ceva de genu’ – “daca-mi amintesc bine, pe autor il chema…”. eroarea nu e asa de grava, am primit doua recomandari de lectura grozave, la care pina la urma titlurile erau corecte si doar la una s-a gresit autorul, deci 75% accuracy, i can live with that. de-aia n-am adaugat-o la lista brandingului personal, da’ pentru mine a contat un pic, sa stiti.

altfel, toate bune. later edit: da, sint rautacios pentru ca strugurii sint acri.

btw, am zis sa folosesc romgleza, ca asa e trendu’ in personal branding, you know

Oct 30

intimplari emotionante din romania

ca sa fie toata lumea la zi cu informatia, incep prin a va spune ca ma straduiesc din rasputeri sa nu scriu si sa nu discut pe blog sau altundeva despre patrie, patriotism, tara, popor, natiune etc. desi ma mai enervez din cind in cind si pe tara si pe popor, la semafor sau aiurea, nu (mai) cred de loc in puterea individului, societatii civice, ong-urilor sau asociatiilor de consumatori sau proprietari de a schimba in vreun fel tara, natia, poporul.

cum mai tot timpul traiesc intr-un mediu controlat, ca mai toti corporatistii de altfel, casa – serviciu – casa cu escapade senzationale la mall in uichend, iar la televizor nu ma uit cu saptaminile, nu prea ma mai lovesc de problemele tarii. citeodata insa ma mai trimite careva dupa vreo adeverinta la o institutie de stat. cum a fost ieri spre exemplu. si mi-o iau direct in bot.

carevasazica, trebuia sa depun o cerere la o agentie de stat. cladire veche, in centrul bucurestiului. inca de cind am pus mina pe clanta usii de la intrare m-a cuprins un fel de teama. era teama de necunoscut, cred eu. ba nu. ba da. teama s-a accelerat cind am dat cu nasul de mirosul specific, de peretii scorojiti si de treptele din piatra murdare si tocite. intreb la poartar unde este “agentia de”, portarul – un badigard de la o firma privata – ma intreaba automat “ce sector”. m-am prins ca nu era meu unicul bou care-i punea intrebarea asta de ‘jdeori pe zi.

am urcat pina la etajul indicat, doi, pe scara, mi-a fost teama sa incerc liftul. as pune pariu ca nu mergea, de fapt acum sint chiar sigur, ca prea era multa lume pe scara. am urmarit foarte concentrat indicatoarele scrise pe coli a4 care imi spuneau destul de clar unde e Xerox-ul, unde e etajul 1, unde e etajul 2, unde e permis pentru public si mai ales unde e interzis. collie-indicator aveau si corectii, de exemplu, in sala de asteptare de la etajul 2, unde aveam eu treaba scira: “in aceasta cladire nu se fac copii xerox la etajul 1” *la etajul 1 scris de mina, stersatura lui “nu” cu pixul peste caracterele printate.

ajuns la etajul unde aveam treaba, am urmarit pe culoarul si am ajuns intr-o sala de astaptare. cu lume multa. m-am invirtit vreo 2-3 minute ca un coi intr-o galeata, incercind sa citesc pe pereti ce aveam de facut si mai ales cu cine aveam treaba. n-am reusit sa deduc nimic bineinteles, jenat poate si de cele 20 de perechi de ochi care se atintisera asupra mea. pentru ca eu la costum, plecat de la serviciu, ei asa, mai “sport” imbracati, dupa posibilitati. am iesit din nou pe culoar, si am dat din fericire peste o colega de serviciu, care voia si ea o adeverinta. ca sa primeasca adeverinta, trebuia sa depuna bineinteles o cerere. altfel decit a mea, dar ce conteaza! m-am simtit imbarbatat, vorba cintecului, unde-s doi puterea creste. si am hotarit sad au piept din nou cu dusmanul.

am reintrat, m-am mai uitat odata la persoanele cele mai apropiate de usa la care se astepta, si am solicitat respectuos permisiunea de a intra pentru cateva secunde sa pun o intrebare. “nu se poate, o s ava dea afara, pe mine m-a dat” zice o doamna din spatele salii de asteptare, asezata pe un scaun. “pai si cum aflu ce formular imi trebuie?” doamna isi indreapta mina catre un colt al camerei. la vederea gestului, citiva colegi de suferinta se dau la o parte si din spatele lor se dezvaluie o masa cu 4 capace de cutii de hirtie xerox in care erau 4 tipuri de formulare. am luat cite unul din fiecare sa le studiez. nu m-am prins care se aplica pentru cazul meu, si descumpanit de infringere m-am tras inapoi catre culoar, la adapost pentru pregatirea urmatorului atac.n-a mai fost nevoie. de nu stiu unde, a rasarit un domn badigard pe care multimea l-a recunoscut drept omul care stia de toate si care m-a indrumat in ce fel si cum sa procedez.

dupa alte 10-15 minute de asteptare, am patruns pe usa rivnita de toata lumea. imi venise rindul. intr-un birou cu trei mese, trei doamne lucrau cererile. prin “lucrau” se intelege ca le dadeau un numar de inregistrare si le treceau intr-un registru. in ciuda incercarilor mele repetate, n-am obtinut de la functionara catre care am fost repartizat nici o informatie in plus fata de cee a ce stiam deja de la badigardul de-afara. iar in materie de customer service dumnealui era cu mult peste nivelul functionarei. dumneaei (a se citi dinsa!) m-a facut sa ma simt si cumva dator ca isi pierduse timpul cu mine, si mai ales mi-a indus sentimentul ca nu ma pregatisem suficient pentru acest examen dificil al vietii. treci la loc costel, 2! data viitoare sa nu vii fara parinti, ca nu te mai primesc la ora!

am plecat mai nedumerit decit intrasem dar oarecum cu un sentiment de implinire a datoriei fata de tara. si m-am gindit ca va veni o vreme cind va trebui sa primesc pensie de la tara asta. dup ace voi fi cotizat o viata intreaga din salariul meu de corporatist. si va trebui sa depun un dosar si sa fac o cerere. si voi fi batrin, si bolnav (sau alcoolic) si singur, si nu va avea cine sa ma ajute. pentru ca pe copii mei voi fi reusit sa-i conving sa traiasca in alta parte.

hapi haloin, romania!

Feb 24

vampirul energetic

cred ca fiecare dintre noi cunoaste cel putin un om de felul asta, indiferent ca e coleg de serviciu, ruda sau vecin pe scara blocului. spre fericirea mea, eu am in momentul asta in minte un singur personaj, celelalte pe care le stiu s-au pierdut in negura vremurilor de odinioara (hop si cu metafora!).

omul e in primul rand foarte tenace si dedicat cauzei sale. as zice ca are un soi de minutiozitate, scrupulosenie pe care in timp a slefuit-o si a transformat-o in outstanding skill (n-am gasit alta rima!). e posibil ca unii din generatiile anterioare sa fi beneficiat si de o oarecare educatie in sensul asta. ma refer la puii de securisti. nu te poti abtine sa te intrebi cum dracu’ de tenacitatea si temeinicia sint folosite la a-ti freca tie ridichea si nu s-au putut indrepta catre o alta zona benefica celor din jur si de ce nu, organizatiei.

mai e apoi vorba despre insinct. individul simte intotdeauna cand esti pe cale sa realizezi ceva si tabara peste tine, te cotrobaie peste tot. vreau sa spun ca stie exact momentul, ti-o trage cind ti-e lumea mai draga. parca e ceva suspect ca e pe cale sa-ti iasa/ti-a iesit cutare lucru. mai ales daca nu s-a mai facut pina atunci. sigur te-ai gindit si la aia? si la ailalta? da’ pe ala l-ai intrebat? da’ altii cum fac? ai respectat normele interne? ce zice legal-ul? dar compliance-ul? eh, eu daca eram in locul tau…

ajungem astfel la esenta. pe om il fute grija de treaba ta. de cele mai multe ori nu se pricepe (n-are competente) pe zona ta. iar treaba pe care e pus sa si-o faca si-o face cu picioarele. uneori. pentru ca alte ori imprejurarile il ajuta sa para competent peste tot, inclusiv la ceea ce e pus sa faca. multa vreme m-am intrebat ce-l mana pe el in lupta. si chiar daca nu vreau sa par intelectual, mi-aduc aminte ca am citit de curind (cred ca in Bertrand Russel) ca de fapt cel mai puternic driver al actiunilor omului este/trebuie sa fie placerea. si cred ca asta e: oamenilor astora chiar le place sa faca rau altora, sa scurme in cacat, sa ti-o traga pe la spate etc. daca ar fi sa te iei dupa filosoful amintit, ei sunt niste oameni realizati. pentru ca fac ce le place.

fenomenul cel mai interesant e ca un astfel de om e capabil sa-ti suga toata energia intr-un dialog unu-la-unu. conversatiile telefonice cu el dureaza nemaipomenit de mult. schimburile de mailuri nu mai zic. daca te prinde pe culoar ai pus-o. pleci de-acolo impleticindu-te pe sapte carari. poti sa nu mai fii om o zi intreaga. te certi cu nevasta cand ajungi acasa, iti bati ciinele si nu stii de ce. nici eu n-am crezut pana nu mi s-a intamplat.

Jan 26

brinza buna si lada cu scule

profa de franceza mi-a zis odata cand m-a prins cu lectia neinvatata ca sint “brinza buna in burduf de ciine”. impresia ei era ca nu vreau sa invat limba lui beaudlaire (sau balzac, whatever!) in timp ce eu simteam ca nu (mai) pot. asta se intimpla prin clasa a noua sau a zecea.

de fapt, nu puteam invata franceza pentru ca nu ma ajuta nici prezenta si nici metoda ei. tanti asta era genul de persoana nascuta batrina (arata la 40 de parca avea 50, si la 70 probabil ca arata tot ca la 50), pretioasa si fara cine stie ce metoda pedagogica. nu reusea sa-mi stirneasca nicicum interesul si in timp a reusit sa ma faca chiar sa prind un fel de ura si pentru limba si pentru poporul cu pricina. desi saracii nu mi-au facut nimic, pentru ca arareori ne-am intilnit personal.

la franceza n-am mai evoluat deloc de-atunci, insa caracterizarea mi-a ramas intiparita in minte, si este auto-biciuiala suprema pe care mi-o administrez in situatiile in care mi se pare (constat) ca ma pozitionez sub potential. mai ales atunci cand am cite ceva de lucru dar nu suficient de apetisant sau urgent sau important incit sa ma determine sa ma misc. uneori acest “stimulent” functioneaza, in sensul ca ma determina sa fac totusi (si) ceea ce nu-mi face placere, alteori nu.

am ajuns la al patrulea paragraf si mi-am dat seama ca nu stiu ce vreau sa va transmit.

educatia (comunista, dar nu stiu daca are mare legatura!) pe care am primit-o m-a invatat ca in viata nu faci numai lucruri care iti plac ci si din acelea care trebuie facute (chiar daca nu-ti fac placere). am in vedere aici chestiunile profesionale. e o trasatura pe care o observ din ce in ce mai rar la generatiile mai tinere, si nu cred neaparat ca e ceva rau in asta. de fapt, odata cu inaintarea in virsta observ ca mi-e din ce in ce mai greu sa fac treburile care nu-mi fac placere si ca e nevoie sa-mi armonizez atent calendarul activitatilor neplacute cu bioritmul. adica sa mi le programez in momente de disponibilitate maxima, de dispozitie pozitiva samd. avansind in ierarhia corporatizda treaba asta e relativ usoara, pentru ca iti cistigi cu timpul oaresce independenta. nici nu vreau sa-mi amintesc cum e la “nivelul solului” unde trebuie sa faci mereu ce-ti zice seful. si ajung acum la morala bancului cu instalatorul si ucenicul:

“un instalator si un ucenicul sau aveau de rezolvat o problema de scurgere la fosa septica de la un client. aflati la locul interventiei, instalatorul ii spune ucenicului sa coboare in fosa sa vada unde e problema. ucenicul coboara, si in mai putin de un minut iese afara si spune ca n-a reusit sa identifice cauza problemei. nervos pe nepriceperea celui mic, instalatorul isi sufleca minecile si coboara personal. din cind in cind ii striga ucenicului aflat la suprafata sa-i dea cite o scula din trusa. dupa vreo 10 minute iese victorios dar plin de cacat din cap pina in picioare si-i spune ucenicului: “bai vasile, vezi ca daca nu bagi la cap, toata viata ta o sa cari lada cu scule!”

Dec 19

secret santa

una din traditiile vietii la corporatie este secret santa. pentru cei care au deschis ceva mai tirziu televizoarele, asta e un fel de serbare pentru oameni mari, in care se face un schimb de cadouri intre colegii unui departament/divizie etc. mecanica evenimentului e simpla, existind diverse variatiuni de la o corporatie la alta sau de la o generatie la alta, pentru ca si traditia asta e tot importata si transmisa tot pe cale orala.

care va sa zica mecanica: se fac biletele cu numele tuturor membrilor chiolhanului, se amesteca intr-o caciula si fiecare extrage un bilet. in urma acestei actiuni simple, esti fericitul mos craciun secret pentru ochelaristul cel nou de la capatul culoarului, a treia usa pe dreapta, al doilea birou de la geam. daca colectivul sufera de sindromul egalitatii si democratiei, organizatorii stabilesc si un buget pe cadou pe care fiecare participant este incurajat sa-l respecte asa incit sa nu se creeze disensiuni pe tema inegalitatii si inechitatii sociale.

dar sa ne intoarcem la ochelaristul tau. nu-l stii, l-ai vazut de 3-4 ori pe scari/in lift, n-ai idee cu ce se ocupa la ferma, si cu atit mai putin acasa, in particular. ce sa-i iei?! o cana! un fular! o pereche de manusi! de la reduceri, bineinteles. si uite-asa apare si rezultatul celui mai bestial joc de societate: 30% din cadouri sint cani de cafea, 30% fulare, 20% manusi, 10% bomboane, 5% bibelouri de sezon, 5% cravate, sticle si trabucuri pentru sefi! si asta intr-un sezon bun.

teoretic, ar fi trebuit sa te intrige faptul ca nu-l stii pe ochelarist. sa afli, fara sa stie el cu ce se ocupa. care-i hobby-ul secret. ce-i place sa faca in timpul liber. sa-i faci omului o surpriza.

nu se intampla de cele mai multe ori asa, pentru ca exista atitea moduri in care s-o dai in bara (voit sau nu!) si cu task-ul asta. de exemplu, pentru ca ti-e lene sa afli cine-i ochelaristul (desi acum e mult mai simplu ca pe vremuri pentru ca existra feisbuc!), dai repede o tura pana la bam boo sau pana in piata la cringasi in drum spre birou, iei repede o ciocolata, o manusa, o cana samd, o arunci intr-o punga de cadouri de la secret santa de anu’ trecut si gata!

daca ai noroc si extragi din caciula cel mai bun prieten al tau de la tigara esti un fericit! stii de exemplu ce culoare sa-i iei la fular/manusi pentru ca ai vazut ce poarta.

daca ai bulanul si mai mare sa iti extragi din caciula amanta sau pe blonda aia buuuuuna pe care ai pus ochii, de ce sa nu faci un pic de show off si sa-i oferi in secret (sanchi!) la bradul corporatiei, lantzikul (sic!) ala de la pandora pe care si-l doreste atit de mult.

si asa mai departe. si-am incalecat pe-o sa si v-am zis povestea, i-ote asa!