Jan 05

salam de revelion

don't give a fuckmi-am propus de nenumarate ori sa dau un parfum de utilitate blogului asta, sa fac si io ceea ce trebuie, adica sa transmit “si pe aceasta cale” un mesaj catre cei care ma citesc.

nu-mi iese aproape niciodata, si nu-mi va iesi nici de data asta, pentru ca ce fac io aici cu povestea revelionului ultramanelizat n-o sa va creeze vreo reactie de “a-ha!” ci o sa va reaminteasca ce e tara asta si mai ales cine-s oamenii ei.
stiu ca e la moda sa arunci cu cacat in tara si popor, sa te plingi ca te-ai saturat, sa ti se zica “daca nu-ti convine, de ce nu pleci” sa fii intrebat  “da’ tu de ce nu faci ceva sa schimbi lucrurile?” si altele asijderea.

nu merg mai departe cu confesiunile, si nu va zic ce cred eu despre cum s-ar putea sa schimbam lucrurile, daca s-ar putea schimba, ce-ar trebui sa facem in plan personal ca sa fim mai intelegatori si mai toleranti cu aproapele nostru manelist… brr. mi se ridica parul maciuca numai cind mi-aduc aminte patania.

asadar care-i povestea…

ne-am decis undeva in septembrie impreuna cu un grup relativ restrans de prieteni sa ne petrecem revelionul intr-o frumoasa si noua pensiune de la munte. nu e obiceiul nostru sa petrecem revelionul “in deplasare” da’ cunosteam proprietarii, stiam locul, mai fuseseram, ne placuse. am crezut noi (greseala numarul unu) ca toate aceste ingrediente ne vor asigura un minisejur linistit cel putin, ca de distractie fara limita nu poate fi vorba in propozitie. ca asa sintem noi, ceva mai putin petrecareti. din motivul ca sintem nepetrecareti n-am avut suficienta putirinta sa luam toate camerele, adica sa adunam atita populatie cit “sa luam toata vila”. mai mult, prin noiembrie am aflat ca vom fi in inferioritate numerica, adica am lasat mai multe camere goale decit am ocupat. am mers inainte, am achitat rezervarile cu gindul (greseala numarul doi) ca ne-om intelege noi cu restul grupului.

programul se anunta interesant, aveam masa de revelion cu mincare traditionala, sanius moka, plimbare cu sania cu cai (daca ninge), carnaval pe 1 ianuarie…

am ajuns acolo pe 31, curtea era deja plina de masini. si cum nu pot sa ma abtin, va insirui masinile din curte: un bmw serie cinci, unu’ serie trei, un chiu sapte (dar nu alb, ci negru), un subaru impreza wrx/sti-modelul anterior, e adevarat, un mercedes clasa e (tot cu o generatie in urma)…si un dodge ceva (caliber cred, nu are prea mare relevanta). a inceput sa se infiripe banuiala.

care s-a confirmat undeva in jurul orei 23:30 cind in sala restaurantului a rasunat (pe bune, cu boxele la maxim) prima data maneaua lu’ salam. dupa o pauza de sampanie si artificii in curte, ne-am intors la masa. n-a durat mult si iar salam. si tot asa am servit salam pina la 2-3, citeodata in reprize de cite 4-5 repetitii ale aceleiasi bucati. caci gentelmenilor si lady-urilor (ca sa zic asa) le producea cu o mare bucurie sufleteasca o anumita bucata de salam. nu m-am prins (pentru ca bausem de necaz un pic mai multa tuica traditionala) si nici n-am avut rabdare sa aprofundez daca le placea salam in genral sau numai bucata respectiva. pe care bucata am auzit-o reprodusa cu obstinatie si a doua zi in vila de-alaturi, dimineata, pe la prinz si undeva inspre orele de culcare (ati ghicit iesisem sa plimb sarmalele)…

nu mai lungesc povestirea… s-a lasat cu batai si certuri intre manelisti, cu “discutii” legate de bani si meniu si contravaloare servicii purtate cu proprietarii pensiunii in gura mare, sa auda toata sala (reproduc aici ceea ce mi s-a parut mie un fel de replica definitorie: “bai, pe tine te-a ars cineva pina acuma?”/”Nu, ba, bineinteles”/”Ei, uite ca te arde acum!”) cu cite si mai cite aventuri romantice.

ce stiu sigur e ca in viata mea n-am mai servit atita manele. e prima data cind am luat atit de mult contact cu genul (prin “contact” intelege si tu ce vrei), si prima data cind mi-a venit sa plec de undeva inapoi acasa (dintr-o vacanta/sejur etc.) m-am tot gindit ca e din cauza sensibilitatii mele muzicale. insa nu prea e asa. oamenii aia chiar nu sint genul meu. sint exact aia de care ti-e sila/lehamite/greata “in viata sociala” de zi cu zi. in trafic, la cinema, la magazin, pe strada, in parc si pe scara blocului. aia care deschid geamul cind stau la semafor si-si sufla mucii direct pe geam afara. aia care se baga in fata la coada la bilete. aia de care se aseaza pe locul tau la cinema. alea care plimba ugegeurile in mall toata ziulica. aia, alea. am aflat ca maneaua uneste destine (in cazul nostru erau doua grupuri distincte care s-au imprietenit la catarama in timpul sejurului) dar le si desparte (noi ne-am contrat/am fost contrati si abia daca am schimbat 2-3 vorbe cu cei mai prietenosi dintre manelisti). am aflat ce e maneaua hard core si cit de dedicati sint fanii. mi s-a confirmat ca sintem in minoritate, si ca in ritmul asta vom fi disparuti in citiva ani. ma sparie gindul, nu exagerez… vom trai in rezervatii.

hai ca m-am plictisit, s-am incalecat pe o sa si v-am spus cit de salam am incheiat un an 2010 care a fost de tot salamul. doamne-ajuta ca iest inceput de salam a lu’ 2011 sa nu fie reprezentativ pentru tot anu’…

sfatu’ meu pentru anul asta: cititi o carte-n plm!

Dec 22

baietii si fetele

sexy librarianm-a ros intotdeauna curiozitatea (ca sa nu zic ca “m-a futut grija”) despre cum isi aleg baietii fetele si fetele baietii la virsta adolescentei. sa zicem clasa 11-12, ca ce e inainte de asta nu se prea pune de-adevaratelea.

pe vremea mea, in liceu, baietii alergau intotdeauna dupa fetele mai experimentate, si evident ca nu toti reuseau sa se cupleze cu cite una din asta. cei care reuseau erau de regula metalistii, categoria cea mai cool pe vremea aia. mai erau unii care preferau de-alea mici (clasa 8-9), “ca sa le creasca”, cum ziceau ei, si pe astia i-am banuit intotdeauna ca-s timizi si ca le e frica de fapt de “real stuff”. ma rog. astia erau hipiotii, plini de citate din morrison pe care nici ei nu le prea pricepeau.  ultima categorie, cea mai intilnita era la aia a celor care se alegeau (sau poate preferau?) invariabil cu niste fete mici, bondoace, nici frumoase-nici urite si probabil foarte sentimentale. zic. astia erau astia mai grunge-alternative… pe-astia chiar nu-i intelegea nimeni cine sint si ce vor ei de fapt. erau un soi de emo, indie de-astia de-acum.

si ete cum mi-a venit timpenia asta in cap tocmai acu’: aseara vazui pe strada un cuplu de tinerei (max anu’ 1) care se pupau de mama focului la o trecere de pietoni. el inalt, relativ bine facut da’ mai mult genu’ ala durduliu, pleata indie (de-asta cu bretonul in ochi) usor cirliontat. ea mica si bondoaca, blondut-satena, max 1.60, x-ata  si cu picioare cremwurst… poate chiar de-ala “polonez”.

Oct 08

amazoancele de sezon

mi se pare mie sau toate femeile din orasul asta poarta zilele astea cizme de parca de-abia s-au dat jos de pe cal… in metrou, in birouri, in fabrici, in uzine, pe strazile capitalei, dumnealor …

ia uite ca mi-am dat seama in timp ce scriam ca de fapt se impart in doua categorii: unele cu cizme de piele (or so) iar altele cu ciobote de cauciuc…

azi am vorbit cu o doamna care NU avea cizme, ci niste frumoase ghete clasice cu sireturi albe. nu mi-am putut dezlipi ochii de la ghetele ei, asa de satul de ciobote si cizme sint!

doamne apara si pazeste!

Sep 09

aiiiiii-aiiiii-fon!

asta as pune-o la categoria ‘gaseala lunii’. nici nu stiu daca sa ma amuz sau sa ma intristez. nu pot sa ma abtin totusi sa va zic ca tot cautand o poza cu care sa ilustrez postul de fata, cit mai reprezentativa, am extras o gramada (daca pot zice asa) de informatie demografica ref la utilizatoarele de aifon. de la ei, de la noi, de-aiurea. de-altfel am si schimbat poza aleasa initial, pentru a pune una “cu botic” mai de dorobanti asa.

engioi The iPhone Babes.

pentru ca si la ei viata poate fi la fel de supta ca si la noi.

Mar 29

sus chilotii! jos esarfa!

pentru ca  n-am mai iesit demult in salbaticie, astazi o sa va povestesc despre un eveniment cultural. si nu neaparat despre eveniment, care a fost chiar dragut, ci despre acesti oameni care l-au inconjurat. de fapt nu despre oamenii care l-au inconjurat ci despre esarfele care au inconjurat giturile oamenilor care l-au inconjurat. despre ce este vorba, ca sa zic precum nea nicu vacaroiu: aproape ca am pierdut din vedere evenimentul despre care am renuntat sa va mai scriu aici din cauza unor esarfe de la giturile unor oameni. asadar, esarfe roz, gri, maro, violete, rosii, magenta, cyclam, uni, cu patratele, cu buline, mai groase mai subtiri, mai…

nebunia a inceput inca de la inceput (normal nu?) cind asteptam cuminti la usa operei nationale (bucuresti, pentru cei din provincie, sic!) pentru a se ‘da drumul’ la vanzarea de bilete. ca deh, n’avuseram (sau ‘n-avuram’?) timp sa cumparam cu ‘rezervare in avans’. deci cum stateam noi asa cuminti la usa, apare piersicul junior (am aflat noi mai tirziu ca el era un fel de tartore al evenimentului cu pricina) cu o esarfa la git. n-am bagat de seama esarfa, ca deh, era prima care o vazusem. intrati in sala insa ne-am simtit brusc inconjurati. sau, ca sa fie mai corect, ‘invaluiti’ de oameni cu esarfe. cum va spuneam, biletele le-am luat de la intrare, motiv pentru care evident ca am prins locuri proaste, adica acolo sus la balcon. cine a mai dat pe la opera (macar asa la vinatoare de gagici – sa stiti ca se duc fete frumoase la opera, nu numa’ ochelariste acneice!) stie ca acolo sus la balcon, iarna-i fix ca vara. cald nene! dar esarfele nimic! au rezistat stoice la giturile firave delicate ale intelectualilor (?) desi transpiratia poate ca le siroia pe fata… ma rog, poate chiar asta-i schepsisu’: transpiri si te stergi cu esarfa!

cu esarfele adinc infasurate-n creier (se poate oare sa infasori ceva ‘adinc’?) ajung acasa. pe la unu’, pe tevere cultural (unde nu am nimerit din greseala, sic!) dau peste o emisiune (in reluare) in care o domnisoara (sau poate chiar doamna) vorbea despre evenimentul de la care tocmai ma intorceam intorsesem. cum ar veni dumneaei era din partea organizatorilor. poate de aceea (sau poate nu) si aceasta domnisoara culta purta evidaman la git, o… bineinteles. esarfa. parca a dumneaiei era un pic roz-magenta, asa…

v-ati prins sau nu, cu esarfa-n cap am ramas tot uichendul. faceam ce faceam si tot la esarfe ma gindeam. duminica pe la prinz (cred) am ajuns la concluzia ca esarfa este apanajul fanilor lu’ piersic junior. chestie care a avut, ce-i drept oleaca la baza ca si piersicu’ senior purta mai mereu pe umeri un fel de esarfa. parca a lui era mai catre fular. deci fanii lu’ piersic junior poarta esarfe la git precum poarta fanii metallica tricouri negre si pantaloni asijderea! dar…

inevitabilul s-a produs abia azi, pe la prinz. sau sa fi fost mai tirziu oleaca? ori poate mai devreme? ma rog, ciocoflenderilor, pe la prinz sa zicem, vad la o colega de birou pe birou o revista mondena. arividerci or smth. scuip temeinic intre aratator si degetu’ mare (de la mina) si incep sa rasfoiesc revista. care spre marea mea stupefactie era plina de poze cu fete si baieti (de-astia mai ‘mondeni’, stiti la ce categorie fac referire) care aveau la git toooooot felu’ de esarfe. zic ‘opa! esarfa-i de fapt in trend!’

ei, si uite-asa mi-am stricat io toata ziua de luni, si am ajuns acasa cu sistemu’ de valori raschirat in toate directiile, fata! drept pentru care iti propun modelul de esarfa ‘aicisea enclozat‘ si-ti promit ca n-o sa mai dau prin salbaticie prea curind. ma inchid in casa!

Apr 29

mitul calului, pardon suv-ului alb

white.jpgpai ce, sint eu singurul care a observat ca capitala (sic!) republicii (si p’orma de ce nu patria in intregul ei) traieste miracolul transformarii suv-urilor de pe bulevarde din albe-n negre negre-n albe?

care are, care n-are, care e cistigatoare?

eu nu cred ca baiatul asta care zice ca moda ar veni de la arabi are dreptate. pur si simplu cred ca se leaga de miturile zburatorului si al calului alb din folclorul nostru!