cind iti dai seama ca n-ai cui sa povestesti despre cit de tare a fost si cit de bine te-ai simtit la concertul ugly kid joe, stii ca esti prea batrin si poate un pic cam singur si trist.
mai intii doua vorbe despre festifal. posada rock. habar n-am la a cata editie e, inteleg ca nu e la prima, dar n-am mai fost pana acum. si n-as fi ajuns nici acum daca nu era ukj (official, wiki). campulung nu e departe de bucuresti, drumul pana acolo e super ok, in perioada asta a anului nu e nici foarte aglomerat, cu masina in doua ore am fost acolo. dar sunt si microbuze care pleaca destul de des din autogara militari. locatie super misto, curat, aer de munte, pe seara mi s-a facut chiar frig. locuri de parcare la greu, la 18:00 am gasit loc linga intrare dupa ce m-am consultat cu un politist local. atmosfera relaxata, curatenie (mai zic odata, poate se aude si la bucuresti!). oameni misto, babalici ca mine la 40+ mostly, dar si junime. paradoxal, sau ma rog, contraintuitiv, junimea la tribune, babalicii la iarba. loc de joaca pentru copii, ceea ce (se) explica (din) demograficele anterior amintite, relativ multi copii in range-ul 3-6 ani. o parte probabil veniti cu parintii la cort. am fost invidios in special pe mamicile de virsta mea care venisera acolo cu fiii lor de 13-14 ani. e un semn ca si-au crescut copiii cum trebuie, nu pot sa sper decit ca o sa-mi iasa si mie. bautura ok, mincare, poate vreo 5 dozatoare de bere in plus n-ar fi stricat. security guys cu prezenta discreta, lumea a fost de altfel foarte pasnica. am prins o trupa in concurs (ceva din cluj) si recitalurile. luna amara, de remarcat, grey matters la categoria ceilalti. in ceea ce priveste “asistenta numerica”, la recital sa se fi adunat vreo mie, poate ceva mai mult. probabil ca se putea face promo mai bine si s-ar fi adunat mai multi, ar fi meritat.
pe la 10 pm a aparut whitfield crane insotit de un “chinez” la bass, un barbos cu tricou ukj la chitara si unu’ in chiloti la tobe. nu prea semanau cu ugly kid joe, dar am banuit ca au venit cu rezervele. au cintat vreo 3-4 piese pe care nu le-am auzit in viata mea si care semanau vag cu alea de pe motel california, si au plecat brusc. “by the way, the band is called yellowcake” zice crane la plecare. pentru vreo citeva minute m-a incercat o teama ca mi-am luat o teapa si ca asta a fost tot show-ul pentru care am batut atita drum si m-am certat cu nevasta. daca as fi avut fb as fi stiut si ce e yellowcake (care btw, erau scrisi in lineup, dar inainte nu dupa luna amara).
pe la 11:00 pm, dupa ceva rearanjari si teste de sunet pe scena a re-aparut crane si aia pe care ii stiam “de la televizor”. ma rog, aratau la fel numai ca un pic mai experimentati. show-ul a fost total. foarte curat (pentru mine asta inseamna mai multa muzica si nu prea multe sclipiciuri, fireworks and shit like that). mi s-a parut ca au cintat impecabil, iar sonorizarea a fost perfecta. n-o sa iau set list-ul “la mina” pentru ca il aveti mai sus. crane e un showman profesionist, a facut ce a vrut cu noi (aerobic, cantat, urlat, strigat, plins), a vorbit cu noi si ne-a laudat in continuu etc. si s-a adaptat perfect la situatia “din teren”. asa a aparut copilul luca, pe care l-a vazut fluturand un steag in public, si caruia i-a dedicat un intreg moment din care a facut parte si publicul. la encore au ramas pe scena masurand daca intensitatea urletelor din public e de 1, 2 sau 3 cintece.
am urlat cit am putut, pentru ca as fi vrut sa mai stea acolo inca o ora. sau doua. sau trei. desi era 12 jumate noaptea, eram lac de sudoare si mai aveam 2-3 ore de mers cu masina pina acasa. a fost de 3 piese.
planuisem sa va scriu aici si de ce e ukj asa de special pentru mine, dar o las pentru data viitoare. va zic doar ca daca acum 20-25 de ani nici nu visam ca o sa ajung sa-i vad live pe baietii astia. in concluzie show-ul asta a fost chiar mai mult decit a-mi “vedea visul cu ochii”.
btw, setlist-ul de pe setlist.fm l-am inceput eu, si desi n-am baut mai nimic, sint convins ca nu am nimerit exact ordinea pieselor. poate ca nici toate piesele. poate lucrurile se mai indreapta daca mai intra careva pe-acolo sa mai editeze. e prima cronica adevarata de concert pe care o fac, ca sa imi platesc datoriile fata de (acesti) artisti, mai gasiti si alte postari pe aici, dar alea nu-s asa de serioase.
later edit: tare si poza de pe ig.
vreo doua zeci de mii de printese si printi ai intunericului s-au intilnit aseara cu insusi tatal lor. sau bunicul, pentru o mare parte dintre ei. cum show-ul a fost devansat (adica a inceput mai devreme) ca sa nu dauneze foarte mult celor cateva sute de securisti si fosti nomenclaturisti din cartierul floreasca, chiar ma intrebam daca o sa fie suficient de intuneric incat sa intram cu totii in forma care trebuie. noroc ca rotatia si alinierea planetelor a fost favorabila, si la 8 se facuse suficient de intuneric pentru ca printul intunericului sa cinte pe intuneric. de altfel sint convins ca daca nu era intuneric, facea el cumva sa fie… poate-i alinia cumva in dreptul soarelui, cu taburile lor cu tot, pe cei citeva sute de jandarmi care pazeau cele citeva sute de securisti…
printul nu ne-a dezamagit, si chiar daca nu mai cinta el ca la 20, 30, 40 sau 50 de ani, ne-a ridicat adrenalina atit cit trebuie. ne-a pus sa urlam, sa topaim, sa “dam din maini” si desi pe alocuri m-am simtit ca la ora de aerobic, am facut tot ce ne-a zis sa facem. iar el a facut ceea ce ne-a promis ca face…
i can’t fucking hear you!
iarasi ma vad nevoit cumva sa scriu fara sa am neaparat chef sa fac lucrul asta. dar dincolo de cheful meu, simt nevoia sa va zic ca uichendul sonisphere ‘a meritat toti banii’, mai ales ca nu credeam sa ajung vreodata sa vad atitia ‘monstri sacri’ laolalta. sau separat. era visul adolescentei mele sa-i vad pe slayer, pe alice in chains sau pe anthrax (pe metallica ii vazusem deja, dar un show de-al lor va ramane intotdeauna cel mai aproape de corason) si daca acum 20 de ani ma intrebai daca eu cred intr-adevar ca o sa ajung sa asist la unul din showurile lor ti-as fi raspuns sigur pe mine ca nu.
dincolo de rindurile semilacrimogene, va zic doar ca sint ragusit si ca mi s-a deschis apetitul de un show slayer cap coada. sper sa apuc si zilele alea, sau sa le mai apuce ei! despre prima seara nu va pot spune nimic pentru ca nu prea ma potrivesc cu audienta manowar sau accept. de fapt la accept am plecat pe la jumatea show-ului.
n-am avut experiente neplacute legate de organizare.
cam asta a fost sonisphera, poate revin si cu poze (facute cu telefonul).
pies: nu v-am zis nimic de rammstein. asta ca sa ma razbun pe steagul ala german afisat la startul show-ului. care show a fost intr-adevar bestial.
pies la pies: asa e, l-am uitat pe mustaine. si nu merita, a fost treaz si imperial. in camasa lui alba.
pe drum catre serviciu (mers pe jos, aprox o ora) m-am tot gindit ce sa scriu eu pe blog oare despre concertul faith no more de simbata. asta pentru ca ieri am fost prea amortit de la cele citeva beri pe care le-am baut inainte, in timpul si dupa cintare.
n-o sa scriu mare lucru, pentru ca nu mi-a venit nici o idee mareata. titlul postarii nu-mi apartine, e o remarca (autoironica) a lui Mike Patton din timpul concertului. “arunc” set-list-ul pe care l-am gasit pe undeva prin apropierea profilului meu de pe last.fm. mai zic doar ca a e o experienta fantastica sa-i vezi pe oamenii astia. cine a lipsit, sa-i fie rusine!
