in ultima vreme am tinut niste interviuri. in sensul in care am intervievat niste candidati.

n-am vreo scoala in sensul asta in afara de scoala vietii (sic!): pe la inceputurile carierei mele, proaspat absolvent rupt in cur si fara pile fiind, am participat la o gramada de interviuri pana sa-mi gasesc primul job. nu exagerez daca zic sute. cel putin doua ca e mai multe. am colindat bucurestiul in lung si-n lat, am citit o gramada de romanii libere lunea, mi-am scris si rescris cv-ul de sute de ori, am vazut tot felul de oameni in chip de intervievatori, in tot felul de locatii. am raspuns la intrebari mai mult sau mai putin stupide (“cum te vezi peste 5 ani?”), am dat tot felul de teste (am desenat copaci, am facut planul de marketing pentru produsul “rahat”). nu pot sa zic neaparat ca “le-am vazut pe toate”, dar macar ca “am vazut multe la viata mea” pot spune. in majoritatea cazurilor am fost cinstit la interviu, n-am mintit, n-am fabulat. cu exceptia celui in urma caruia am primit prima slujba din viata mea.

si cu toate astea, ma calca rau pe nervi cind candidatul minte la interviu. pentru ca nu-mi place sa fiu luat de prost. sint rare situatiile in care minciunile sunt greu de detectat. de obicei in 2-3 intrebari “ajutatoare”, “inocente” si bine plasate, rezolva dilemele. nu trebuie sa fii sherlock holmes sau hercule poirrot ca sa-ti dai seama ca un om te minte pe fata. nu stiu altii cum sint dar pe mine treaba asta ma scoate din ale mele.

unii, foarte putini insa, stiu sa minta frumos, si in cazul asta e de apreciat efortul chiar daca te prinzi. la interviu sa minti frumos inseamana sa spui o poveste consistenta (chiar daca imaginara) care sa faca sens. cu numere, cu “fapte”, cu argumente. ca intr-un business plan. cu ipoteze de lucru. cu  kpi care se coreleaza. cu cit pozitia pentru care aplici e mai inalta, cu atat povestea trebuie sa fie mai greu de demontat.   

de partea cealalta a mesei se minte la fel de mult. si la fel de prost (nu ma includ aici pe mine, sic!). si ce e mai trist (aici ma inculd si pe mine), e ca deobicei la minciuna candidatului se raspunde cu o minciuna si mai mare din partea intervievatorului. si uite-asa se pierde vremea. in mod normal ar trebui sa te ridici de la masa si sa pleci. pentru ca daca accepti sa angajezi un om care te-a mintit si pe care l-ai mintit la interviu, e ceva in neregula cu tine. ori n-ai incotro sau te “aranjeaza” o perspectiva pe termen scurt (pentru ca divortul e deobicei rapid), ori ai o problema de personalitate (intreaba-te cam cat de cinstit esti cu tine insuti). nu mai zic ca ai o problema profefesionala (adica de professionalism), se subintelege.

nu ma minti la interviu. nu-mi spune ca stii sa faci o chestie fara sa stii detalii concrete despre subiectul in cauza. nu-mi vorbi “din carti”. nu-ti exagera compententele. nu-mi spune ca ai facut/participat la nu’s ce proiect si ca nu-ti aduci aminte rezultatul. nu-mi spune ca-ti plac sporturile de echipa cand de fapt e evident ca iti place sa crosetezi. nu-mi spuene cat de capabil esti, dovedeste-o. nu-mi cere “mai mult decat faci”. ma plictisesti, ma enervezi, ma intristezi, pierdem vremea!