n-o sa m-apuc sa insir platitudini de genul ‘mama este cel mai bun prieten al omului’ sau ‘cind ai o mama n-o poti uita, e totusi mama ta’. n-o sa va povestesc cum de vreo 10 – 15 ani am senzatia ca am pierdut contactul cu omul care este mama (deh, sintem oameni mari acum, avem fiecare ideile si parerile lui, si de regula nu prea coincid). n-o sa va insir nici prin cite momente neplacute am trecut impreuna, si nici n-o sa va explic ca le-am depasit mai usor tocmai pentru ca sintem impreuna.

o sa va spun doar ca am asteptat 32 de ani ca sa ne jucam impreuna cu mingea. ca am asteptat 32 de ani sa mergem impreuna la mare (chiar daca am stat pe plaja numai 4 ore). ca au trecut 20 de ani de cind am fost ultima data impreuna in vacanta ‘undeva’.

si al dracu’ sa fiu daca n-a meritat asteptarea!