Nov 16

insomnia

mai intii rezolvi problemele cu sefu’. ai o chestie pending la el, tot faci follow up si nu intrezaresti un termen de rezolvare. e genul de problema care se rezolva, dar nu se stie cind. te gindesti sa-i scrii un mail, profi, cu argumente, incepi, tocmai ce-ai terminat primul draft. revizuiesti paragrafele unul dupa altul. apoi inca o data si inca o data. la final bagi si un paragraf de corason, pentru orice eventualitate. apoi te scuzi daca ai sarit calul, tot pentru orice eventualitate. fuck it! daca nici asa nu se rezolva… Il salvezi in draft, si iti promiti ca maine dimineata first thing in the morning, ii dai send.

treci apoi la o discutie serioasa cu nevasta. in general aici nu sunt probleme grave nerezolvate, sau daca sunt, n-are rost sa incerci, e deja prea tirziu. mai intai testezi marea cu degetul, bagi la inaintare o problemuta si un semi repros, treci la urmatoarea chestiune ceva mai grava (gen, optionalele de la gradinita ale lu’ ala micu’), si la final aplici lovitura de gratie cu ceea ce te intereseaza pe tine de fapt. totul merge snur, ce plm, esti un maestru de sah cind vine vorba de problemele delicate ale oamenilor.

ia sa mai vedem ce-i pe lista… apropos, lista de to do-uri, trebuie revizuita, treci prin ea o data, nu ti se pare nimic demn de modificat. dai sa te intorci la mailul din draft, catre sefu’ si-ti dai seama ca de pe lista trebuie sa dispara toate item-urile legate de masina pe care tocmai ai vindut-o. baga-mi-as, iti zici, am reusit s-o fac si pe asta.

ar iesi o postare buna pe blog din treaba asta, iti zici. ce-ar fi sa deschizi laptopul, in bucatarie linga o cana de cafea. si daca tot te scoli, acum la 4 dimineata, ar fi de efect sa trimiti si mailul lu’ sefu’. sa vada ca problema aia chiar nu te lasa sa dormi. in loc de paragraful ala de corason ai scrie chiar treaba asta: sint asa de frustrat ca nu rezolvam mai repede chestiunea ca nici nu mai pot sa dorm. si nu e o metafora, ai adauga in paranteza. si nici n-ar mai trebui sa te scuzi, pentru orice eventualitate.

suna ceasul, te trezesti, pentru ca intr-un final tot ai adormit. zece minute, o ora, doua. cine mai stie.

Sep 07

how to take over the world: lesson one

mi-a prezentat unu’ azi planul lui de cucerire a mapamondului pe juma’ de foaie de fllipchard. vreo ora si ceva m-a invartit printre milioane si catralioane de useri si de dolari. cand am ajuns la intrebari concrete, s-a grabit sa plece, ca avea treaba. intre viziune si halucinatie e o diferenta atit de mica!

sanatate mintala va doresc!

Feb 15

dubla aniversare

una: astazi am implinit unspe ani de cind dau cu sapa in acelasi loc. mi s-a cam tocit sapa si s-a cam uscat parcela. maximum de umezeala ce primesc e cind se mai pisa unu’-altu’ pe parcela mea. ca asa-i cind muncesti pentru altii. concluzie la 11 ani: am nevoie de o parcela mai afinata, ca oricit as ascuti sapa, nu mai e ca alta data. curg felicitarile pe linkedin dar nu si propunerile de colaborare. sa-mi fie de bine.

doua: ciinele, cel mai bun prieten al omului implineste sapte ani, sper eu frumosi pentru el. desi faptul ca a evadat mai deunazi de sub neatenta-mi supraveghere ma face sa cred ca ar avea ceva resentimente. ca un membru cu drepturi depline al familiei a primit cadou si prajitura facuta chiar de ma’sa. pe banii lu’ tac’su, bineinteles. la multi ani mai animalule!

Sep 09

espresso 4

greu e sa-ti inscrii copilul la o gradinita de stat in bucuresti. desi oficial procesul de inscriere s-a desfasurat in iunie, abia saptamina s-a concretizat. si nici acum nu-s sigur ca e bine, probabil ca ma voi linisti luni cind l-or lua si l-or tine acolo 4-5 ore. ca peste tot la stat, chiar daca vrei sa dai si nu stii cui, degeaba vrei, degeaba ai.

s-a lansat iphone7. i like it black. deep black. bine, s-a mai lansat si ps4 slim si ps4 pro in aceeasi zi, si n-a prea bagat nimeni de seama. de ce s-or fi incapatinat cei de la sony sa tina lansarile in aceeasi zi cu apple nu pricep. mai bine puneau de-un moment in ppt-ul lu apple, cum a facut nintendo pentru super mario de iphone si pokemon go de apple watch.

zilele astea recrutez. am vazut tot felul de animale, dar unul mi-a stricat pur si simplu saptamina. n-as putea spune cu precizie motivul: ca a cerut mai multi bani decit cistig eu (fiind cu vreo 15 ani mai junior) desi tot ce stia parea foarte aproximativ, ca nu era deloc prieten cu limba romana, ca mintea fara nicio jena, ca-mi face scoala de rusine, ca ma ingrozeste perspectiva ca intr-o zi imi va plati pensia (so cliché!). minte-ma in gura ma-tii, ca te mint si io!

angajatii unei banci (mari) din america au deschis 2 milioane! de conturi fake numai ca sa-si faca targetul de vanzare. evident, clientii au platit comisioane pentru conturile astea un timp. totusi, binili invinge si de data asta, 5,300 de furaciosi (boala era grava nenica!) au fost dati afara si bancuta trebuie sa returneze banii la clienti clientilor. basca o amenda.

Feb 25

zece

de curind am executat zece ani “la locul de munca”. mai precis zece ani la acelasi angajator. multumesc pentru felicitari, cine stie insa daca ca e cazul.

pentru cei care-s curiosi sentimentul e foarte similar cu cel de a fi trait cu aceeasi femeie o perioada lunga de timp: te simti in largul tau dar in acelasi timp te enerveaza te miri ce mic gest pe care il face si din care tu faci cine stie ce mare tragedie. crezi ca o cunosti ca pe propriul buzunar dar din cind in cind te prinde “in offside” cu cite ceva. unele chestii pe care le faceai alta data din placere le faci acum din obligatie, ca altfel se supara. samd.

la fel si cu “copiii” – si am facut citiva, n-am stat chiar degeaba. unii au fost reusiti de la inceput, altii care au luat startul intirziat dar pin’ la urma au ajuns bine. unora le mai sterg inca mucii, altii sint la casa lor, altii “in the making”. cind sint mici sint dragalasi, interesanti si iti consuma multa energie. cind sint mari te enerveaza si iti devin antipatici. sint cei mai frumosi copii din lume pentru ca sint ai tai, desi mai schiopateaza, sint cocosati sau au bube pe fata daca e sa ii compari cu ai unora.

mda, si cum citeam mai alaltaieri pe undeva: nu a fost greu, nici n-am bagat de seama cind a trecut atita vreme, pentru ca am fost preocupat cu calatoria.

hai liberare!

Dec 07

eu scriu. tu scrii. ei, ele scriu. citeste cineva ?

in alte vremuri cred ca as fi putut fi scriitor. sau scrib. sau copist.

asa de mult scriu, ca nici nu conteaza daca o fac prost sau bine. si apropos, am constatat ca rareori in mediul corporatist se scrie bine. sau macar decent (pentru ca pe la scolile noastre nimeni nu te pregateste pentru “sportul” asta, si asta e un subiect in sine).

scriu de dimineata pana seara, am tocit citeva tastaturi si parca tot nu intrevad finalul acestei activitati.

cel mai mult si mai des, scriu e-mailuri. dar si prezentari, business case-uri, rapoarte, sau memo-uri. scriu mesaje, cereri sau solicitari. scriu in outlook, in power point in excel. pe sms sau pe alte aplcatii de telefon inteligent.

scriu de mult timp. din prima zi in care m-am angajat.

de fapt scriu mai de dinainte, desi cind eram student mai “fentam” sistemul tragind la xerox cursurile scrise de colegii mei. dar chiar si pe vremea aia scriam mai mult decit

era cazul, pentru ca pe atunci nu existau asa de multe carti. ma rog, divaghez. si oricum atunci nu scriam atit de digital, in sensul ca tineam intre degete un pix sau un creion ca sa infaptuiesc treaba.

acum mai mult butonez si mai nou am trecut la ecrane tactile. scriu pe tuitter sau pe feisbuc. scriu cind maininc, cand ma uit la televizor, cind stau in cada sau pe veceu.

scriu pro-activ sau re-activ. adica scriu ca vreau eu ceva, sau raspund la ce vor altii.scriu care va sa zica interactiv.

deci scriu mult. uite de astazi de dimineata si pina acum (5 PM) scriu incontinuu. e oarecum normal pentru o zi de luni si pentru perioada asta a anului. si-apoi sa te mai miri ca dupa atita scris nu mai am timp si chef sa scriu la blog. dar iata ca totusi scriu.

scriu cu atita concentrare incit mi-a ramas inghetat pe fata zimbetul din uichendul precedent, cel mai probabil o gluma de-a lu’ ala micu’. asa ca un coleg de-al meu ma intreaba ce e asa de amuzant la ce scriu eu de dimineata intr-una. ce nu stie el (sau poate stie, dar nu l-am intrebat) e ca de cele mai multe ori scriu fara sentimente sau resentimente. scriu “ca un robot”, pentru ca dupa atitia ani de scris am “pregatite” raspunsurile si formularile de (aproape) orice fel. dar uneori mai intii rid “ca proasta” sau ma infurii la ce am citit. si dupa aia scriu ca sa raspund.

oricum, trebuie sa fiu atent la ce scriu. am citeodata tendinta sa scriu “la nervi”. si ca sa ma corectez, printe altele, imi repet ce zicea john kerry intr-un interviu: cica el scrie toate e-mailurile cu gindul ca i le citeste cineva din serviciile secrete ruse. sau asa ceva. ati prins ideea: ma pun in sosonii celui care citeste sau ar putea citi mesajul respectiv (care nu e intotdeauna numai adresantul de drept!)

deci, in concluzie, (sic!) fiti atenti la ce si cum scrieti. ca sa nu va para rau dupa aia. pentru cum sa scrieti pe e-mai de exemplu, gasiti o gramada de sfaturi pe subiectul asta la un simplu search pe gugle.

Nov 16

inveti, nu-nveti, vremea coachingului trece bai…

un concept foarte trendy in zilele noastre si in zilele altor corporatisti ca noi, este coaching-ul. si nu, n-o sa va spun iar bancul cu lada de scule ci o s-o dau pe nostalgie.

cind vine vorba despre coaching, eu ma gindesc imediat la invatatorul meu, domnul dabija. as zice ca e primul coach pe care l-am avut, asta pentru ca spre deosebire de majoritatea profesorilor mei, se folosea cu rabdare de duhul blindetii si puterea exemplului ca sa ne invete pe noi, al’de mucea, sa scriem, sa citim, sa socotim si celelalte.

domnul dabija era si un apicultor pasionat si se folosea de produsul acestei pasiuni ca sa ne recompenseze din cind in cind pentru eforturile si mai ales pentru rezultatele iesite din comun. teoretic cu totii eram beneficiari ai borcanului cu miere dar in realitate doar citiva ajungeam sa ne lingem vreodata pe degete.

insa domnul dabija mai avea in aresenalul sau, pe linga rabdare, duhul blindetii, puterea exemplului si borcanul cu miere, niste “grisine” pe care le tinea inchise in fisetul sau de metal si la care mai apela din cind in cind. “grisinele” erau de fapt niste nuiele din lemn de corn sau de alun, de grosimea unui creion, pe care le folosea pentru pedepse. primeai “la palma” 5 sau 10 in functie de cit de grava era abaterea. desigur, parintii moderni ca mine ar turba de furie sa afle ca asa ceva se intimpla copilului lor in zilele noastre, dar asta e alta discutie.

ma simt nevoit sa precizez din capul locului ca, cel putin in cazul domnului invatator, aceasta masura era una de ultima instanta. treceau uneori zile, poate chiar saptamini si “grisina” nu iesea deloc din fiset.iar cind era nevoit sa se foloseasca de grisina, domnul dabija nu se simtea deloc confortabil cu situatia. se inrosea pina in virful urechilor, avea un tremurat ciudat in voce (fara a ridica insa tonul) si chiar transpira vizibil. iar noua ne era mai mult rusine decit teama atunci cind ne confruntam cu situatia.

unul din clientii constanti ai masurii educative extreme era colegul meu sorin g. era un copil maruntel, introvertit si destul de cuminte prin comparatie. nu parea a fi extraordinar de inteligent (cel putin dupa normele de-atunci) dar venea constant la scoala. cu notele era mereu la limita de trecere, si asta il facea candidatul ideal la “grisina”. provenea dintr-o familie cu multi copii si destul de saraca, ceea ce ii limita serios posibilitatile de a studia individual. rezultatul era ca mereu era prins in off side cu temele si cum in clasa nu se prindea mai nimic de el, nu evolua in nici un fel, nu inregistra parca nici un fel de progres. pe la sfirsitul clasei a doua parea ca stie cam la fel de mult cit in clasa intii. sau poate stia dar nu voia s-arate.

lui sorin ii era frica de “grisina”. cind il scotea in fata stia ca inevitabil si-o va lua, fie pentru ca nu-si facuse tema, fie pentru ca nu-si invatase lectia, fie ca si-o invatase (rar!) dar stia ca nu va putea raspunde corect intrebarilor. drumul pina la catedra era un chin si parea ca dureaza o vesnicie, iar cind ajungea acolo era rosu pina in virful urechilor si uneori tremura. de partea cealalta, domnul dabija la fel de rosu si cu vocea si miinile tremurinde ii aplica pedeapsa cu o graba vizibila. momentul era penibil si trebuia cit mai repede consumat.

nici “grisina”, nici repartizarea lui sorin in banca cu elevii cei mai buni, nici orele state dupa program pentru a-l ajuta la teme, nici discutiile cu parintii pentru a-l ajuta sa gaseasca ceva mai mult timp acasa pentru studiu si nici alte metode n-au facut din sorin g un elev stralucit. mai incolo nu-mi mai amintesc ce s-a intimplat cu el, dar sint convins ca nu s-a transformat intr-un armasar ca in poveste.

a ramas tot mirtoaga, pentru ca oricit de bun ar fi coach-ul, si oricit de corect ar fi aplicat programul de coaching, pentru rezultat e nevoie si de disponibilitatea si de capacitatea subiectului, a invatacelului. care uneori nu sint acolo. iar daca nu-s acolo, nici mierea si nici grisinele nu te-ajuta.

disclaimer: acesta e un pretext pentru inca un acces de nostalgie. am amestecat voit concepte corporatiste de coaching si motivare a personalului. nu am tinut mortis sa reinterpretez metafora cu batul si morcovul de care probabil v-ati saturat. incerc de fiecare data o mare dezamagire cind constat ca am dat-o in bara cu coaching-ul. dar asta nu ma face sa renunt ci sa-mi doresc sa devin mai bun.