Mar 03

ora deschisa

cand eram prin clasa a 12-a profa de fizica trebuia sa-si dea examenul de grad. asta presupunea sa tina cate o ora deschisa pentru fiecare clasa pe care o avea. noi eram singura ei clasa de-a 12-a si n-aveam evident nici in clin nici in mineca cu fizica. pe vremea aia ne pregateam (sanchi!) pentru bac si pentru admitere, si foarte putini (daca nu chiar niciunul) dintre noi nu intentiona sa includa materia asta in program. ca sa scape cu fata curata, profa a ales o lectie (ra ceva legat de teoria relativitatii cred) si timp de un trimestru, in fiecare ora (cred ca aveam doua pe saptamana, eram clasa de real) am repetat cu totii acea lectie, teorie aplicatii si laborator. am facut si role play-uri cum se zice. ne-a promis ca ne da cate un 10 la fiecare si ca (evident) ne da la toti medie de trecere pe anul respectiv daca trecem cu succes proba acelei ore deschise.

evident, treaba a mers snur. nu eram atit de dobitoci cit sa nu ne intre in cap o chestie care chiar daca nu ne interesa citusi de putin, o repetasem de vreo 20 de ori. e si meritul doamnei, care a pregatit totul foarte meticulos si cu maxima responsabilitate. inspectorul a fost literalmente impresionat, asa incit atunci cind la final a intrebat citi dintre voi de-aici dati la fizica a trebuit ca juma’ de clasa sa ridice mina, pentru a puncta la impresia artistica.

peste ceva ani aveam sa constat ca si la corporatie lucrurile se intimpla aproximativ la fel atunci cind are loc o vizita de la actionarul majoritar. top managementul se pregateste asiduu, iar daca cumva vizita presupune si intilniri cu directorasi sau sefuti, au loc pregatiri indelungate ale prezentarilor power point pe care ei trebuie sa le sustina. li se pune deasemenea in vedere ce trebuie sa spuna si ce nu. au loc sedinte de pregatire cu toata lumea la masa sau cu managerul coordonator, in care se fac – ati ghicit! – role play-uri. in limbajul corporate se mai spune sa ne aliniem, sa fim pe acceasi lungime de unda (to be on the same page). grija cea mai mare e sa se pupe cifrele, asa ca uneori ele se armonizeaza. se fac verificari incrucisate (cross-checks), se pun intrebari pregatitoare subtile. debutantii tremura, viseaza noaptea prezentarile. de cele mai multe ori fac greseala sa bea vreo 5 cafele inainte sa intre la prezentare, pentru ca au trebuit sa stea treji in noaptea precedenta ca sa termine prezentarea. efectul celor 5 cafele e de cele mai multe ori advers rezultatului sperat: cresc stresul, nesiguranta, transpiratia si mai deloc inspiratia.

cei mai hirsiiti stiu insa abordarea corecta e alta. secretul e sa pleci de la convingerea (de cele mai multe ori reala) ca interlocutorul nu stie mare lucru despre ce-i prezinti tu acolo. sau ca nu stie mai multe ca tine. de fapt nici nu prea conteaza ce/cit stie, pentru ca daca actionarul e pe modul frecat ridichea o sa ti-o frece indiferent ce-ai zice tu. schepsisul e sa fii sigur pe ce spui. indiferent ca e o timpenie sau nu. arta e atunci cand spui cu convingere timpenii pe care actionarul le cumpara. dar asta e doar pentru cei alesi. nesiguranta, pe de alta parte, te transforma in victima sigura. nu vorbim aici de cazurile in care chiar esti incompetent. atunci mai bine incerci sa faci rost de un medical pentru ziua cu pricina.

rareori intilnirile astea au vreo miza reala pentru sefuti, desi am vazut si cazuri rare soldate cu demisii sau concedieri. foarte rar – mai exact niciodata – am vazut vreo promovare. si unele si altele se intimpla mai des in serialele americane. obtii in cel mai bun caz o bataie pe spate, bravo gigele, tine-o tot asa. de cele mai multe ori efectul direct este munca suplimentara pe care trebuie sa o depuna sefutii sa recupereze cele citeva zile pe care le-au pierdut cu pregatirile pentru ora deschisa, timp in care nu s-au putut ocupa de treaba lor de zi cu zi (business as usual). asta daca chiar presteaza cit de cit ceva in cimpul muncii.

Feb 24

vampirul energetic

cred ca fiecare dintre noi cunoaste cel putin un om de felul asta, indiferent ca e coleg de serviciu, ruda sau vecin pe scara blocului. spre fericirea mea, eu am in momentul asta in minte un singur personaj, celelalte pe care le stiu s-au pierdut in negura vremurilor de odinioara (hop si cu metafora!).

omul e in primul rand foarte tenace si dedicat cauzei sale. as zice ca are un soi de minutiozitate, scrupulosenie pe care in timp a slefuit-o si a transformat-o in outstanding skill (n-am gasit alta rima!). e posibil ca unii din generatiile anterioare sa fi beneficiat si de o oarecare educatie in sensul asta. ma refer la puii de securisti. nu te poti abtine sa te intrebi cum dracu’ de tenacitatea si temeinicia sint folosite la a-ti freca tie ridichea si nu s-au putut indrepta catre o alta zona benefica celor din jur si de ce nu, organizatiei.

mai e apoi vorba despre insinct. individul simte intotdeauna cand esti pe cale sa realizezi ceva si tabara peste tine, te cotrobaie peste tot. vreau sa spun ca stie exact momentul, ti-o trage cind ti-e lumea mai draga. parca e ceva suspect ca e pe cale sa-ti iasa/ti-a iesit cutare lucru. mai ales daca nu s-a mai facut pina atunci. sigur te-ai gindit si la aia? si la ailalta? da’ pe ala l-ai intrebat? da’ altii cum fac? ai respectat normele interne? ce zice legal-ul? dar compliance-ul? eh, eu daca eram in locul tau…

ajungem astfel la esenta. pe om il fute grija de treaba ta. de cele mai multe ori nu se pricepe (n-are competente) pe zona ta. iar treaba pe care e pus sa si-o faca si-o face cu picioarele. uneori. pentru ca alte ori imprejurarile il ajuta sa para competent peste tot, inclusiv la ceea ce e pus sa faca. multa vreme m-am intrebat ce-l mana pe el in lupta. si chiar daca nu vreau sa par intelectual, mi-aduc aminte ca am citit de curind (cred ca in Bertrand Russel) ca de fapt cel mai puternic driver al actiunilor omului este/trebuie sa fie placerea. si cred ca asta e: oamenilor astora chiar le place sa faca rau altora, sa scurme in cacat, sa ti-o traga pe la spate etc. daca ar fi sa te iei dupa filosoful amintit, ei sunt niste oameni realizati. pentru ca fac ce le place.

fenomenul cel mai interesant e ca un astfel de om e capabil sa-ti suga toata energia intr-un dialog unu-la-unu. conversatiile telefonice cu el dureaza nemaipomenit de mult. schimburile de mailuri nu mai zic. daca te prinde pe culoar ai pus-o. pleci de-acolo impleticindu-te pe sapte carari. poti sa nu mai fii om o zi intreaga. te certi cu nevasta cand ajungi acasa, iti bati ciinele si nu stii de ce. nici eu n-am crezut pana nu mi s-a intamplat.

Feb 16

povesti de adormit bancherii

cover, lords of financedesi pare scrisa numai pentru cunoscatori sau pasionati de economie politica, macroeconomie sau politica monetara, trebuie stabilit din capul locului ca nu trebuie neaparat sa fii mugur isarescu ca s-o intelegi. in ciuda faptului ca e bine documentata, sau poate tocmai de aceea, lords of finance (stapanii finantelor, cum a fost ea tradusa in romana) e o carte scrisa intr-un limbaj extrem de accesibil iar dinamica povestirii este una de roman. se citeste usor, asta vreau sa zic.

ideea de baza a cartii este ca marea criza mondiala din ’29-’33 a fost rezultatul deciziilor unor oameni, pe care autorul se straduieste (si chiar reuseste) sa ni-i prezinte sub toate aspectele: ce boli au avut, cum se imbracau, ce traume au suferit in copilarie sau in adolescenta, daca se duceau la munca cu metroul sau daca aveau sofer etc. de fapt, dincolo de lectia pe care ar trebui sa o fi invatat din toata agitatia acelor ani si care are asemanari izbitoare cu ultima criza financiara pe care am trait-o cu totii (mai ales cei cu rate la banca!), treaba asta cu profilul uman al guvernatorilor bancilor centrale este chichitza (schepsis-ul) care m-a tinut captiv pe tot parcursul cartii. lucru mare, avand in vedere ca cea mai mare parte n-am citit-o in vacanta ci “dupa program”. bine, o sa zica carcotasii, “ce mare cacat, se stie doara ca oamenii fac istoria”, cum zicea nemuritorul gambeta!

lords of finance e prima carte serioasa pe care am reusit s-o citesc complet in format e-book (pentru ipad, mai exact). am citit-o in engleza (pentru ca mi s-a parut scumpa varianta “hard copy” in romana, acum vad ca s-a mai ieftinit) iar pentru asta dictionarul embedded al ibooks-ului apple m-a ajutat. nu pot sa zic ca m-a dat pe spate treaba cu cititul “electronic”, prefer in continuare cartile de hiritie.

ce mai la-deal-la-vale, recomand insistent sa va pierdeti vremea cu ea, chiar daca o sa va ia mai mult decat cu ultimul roman al lu’ coielio sau daca o s-o cititi ceva mai greu decit invataturile parintelui arsenie boca. cititi-o daca aveti rate la banca, mai ales in franci elvetieni, sau daca faceti cu greu trecerea de la o zi de salariu la urmatoarea. cititi-o ca si cum viata voastra depinde de asta, poate mai invatati dracu’ ceva!

Feb 12

maimuta corporatista

am dificultati reale in a-i explica mamei mele cu ce ma ocup la serviciu (am mai zis asta undeva ). cu toate astea n-am pretentia ca ar si intelege daca ar citi aceste rinduri.

biroul meu este dotat, ca orice birou modern, cu telefon, tastatura mouse si monitor. mai am in dotare un telefon mobil de tip smartphone. in peisajul asta omul se transforma adesea intr-un soi de prelungire a echipamentului, reactionind de cele mai multe ori in baza reflexului conditionat, dupa urmatorul scenariu: vine e-mailul, il citesti, procesezi informatia, documentezi raspunsul (daca e cazul) si raspunzi. dupa un numar suficient de mare de repetari intr-o perioada relativ scurta de timp, scenariul se simplifica: vine e-mailul – il citesti – raspunzi. v-ati prins, dispare partea cu ginditul. cu telefonul sau smartphone-ul scenariul e similar.

asa ca o zi de lucru arata de multe ori cam asa: vii la serviciu, te asezi la birou, deschizi masinaria infernala si repeti de nenumarate ori exercitiul de mai sus. pericolul e sa te transformi intr-o maimuta care nu gindeste prea mult, agatata de un mouse, clampanind la o tastatura in timp ce latra la capatul unui receptor. apoi mai sint si sedintele in care nimeni nu asculta de zic ceilalti participanti ci “butoneaza” la telefonul “inteligent”, plecand apoi la fel de vaci pe cat de boi venisera la intilnire.

cineva a folosit odata sintagma “maimuta inteligenta” si trebuie sa va zic ca nu sint deacord cu el. de cele mai multe ori nu maimuta e inteligenta ci echipamentul. de maimuta e nevoie doar pentru data entry, pentru ca echipamentul nu stie inca sa-si ia singur datele, adicatelea nu are capacitati senzoriale suficient de bine dezvoltate (inca) sa-si ia singur datele. la nivelele ierarhice superioare maimuta face decision making (aici avem o bruma de inteligenta desi n-as baga mina in foc, poate o sa va zic despre asta intr-un episod ulterior), pentru ca echipamenul n-are capacitatea asta inca. si intr-un caz si in celalat, frecventa ridicata a acestor operatii (adicatelea rutina zilnica) fac ca tocmai rolul de baza al maimutei sa fie cel afectat: atentia in cazul operatiunilor de introducere date si capacitatea de decizie in cazul sefuletului.

ia sa recapitulam un pic cum arata o zi din viata unei maimute corporatiste: trebuie sa faca follow up cu ajutorul echipamentului din dotare incercand sa-si ajusteze nivelul de energie de care are nevoie si pe care nu prea il poate controla (bioritmul).

Cul, eh?!

Jan 26

brinza buna si lada cu scule

profa de franceza mi-a zis odata cand m-a prins cu lectia neinvatata ca sint “brinza buna in burduf de ciine”. impresia ei era ca nu vreau sa invat limba lui beaudlaire (sau balzac, whatever!) in timp ce eu simteam ca nu (mai) pot. asta se intimpla prin clasa a noua sau a zecea.

de fapt, nu puteam invata franceza pentru ca nu ma ajuta nici prezenta si nici metoda ei. tanti asta era genul de persoana nascuta batrina (arata la 40 de parca avea 50, si la 70 probabil ca arata tot ca la 50), pretioasa si fara cine stie ce metoda pedagogica. nu reusea sa-mi stirneasca nicicum interesul si in timp a reusit sa ma faca chiar sa prind un fel de ura si pentru limba si pentru poporul cu pricina. desi saracii nu mi-au facut nimic, pentru ca arareori ne-am intilnit personal.

la franceza n-am mai evoluat deloc de-atunci, insa caracterizarea mi-a ramas intiparita in minte, si este auto-biciuiala suprema pe care mi-o administrez in situatiile in care mi se pare (constat) ca ma pozitionez sub potential. mai ales atunci cand am cite ceva de lucru dar nu suficient de apetisant sau urgent sau important incit sa ma determine sa ma misc. uneori acest “stimulent” functioneaza, in sensul ca ma determina sa fac totusi (si) ceea ce nu-mi face placere, alteori nu.

am ajuns la al patrulea paragraf si mi-am dat seama ca nu stiu ce vreau sa va transmit.

educatia (comunista, dar nu stiu daca are mare legatura!) pe care am primit-o m-a invatat ca in viata nu faci numai lucruri care iti plac ci si din acelea care trebuie facute (chiar daca nu-ti fac placere). am in vedere aici chestiunile profesionale. e o trasatura pe care o observ din ce in ce mai rar la generatiile mai tinere, si nu cred neaparat ca e ceva rau in asta. de fapt, odata cu inaintarea in virsta observ ca mi-e din ce in ce mai greu sa fac treburile care nu-mi fac placere si ca e nevoie sa-mi armonizez atent calendarul activitatilor neplacute cu bioritmul. adica sa mi le programez in momente de disponibilitate maxima, de dispozitie pozitiva samd. avansind in ierarhia corporatizda treaba asta e relativ usoara, pentru ca iti cistigi cu timpul oaresce independenta. nici nu vreau sa-mi amintesc cum e la “nivelul solului” unde trebuie sa faci mereu ce-ti zice seful. si ajung acum la morala bancului cu instalatorul si ucenicul:

“un instalator si un ucenicul sau aveau de rezolvat o problema de scurgere la fosa septica de la un client. aflati la locul interventiei, instalatorul ii spune ucenicului sa coboare in fosa sa vada unde e problema. ucenicul coboara, si in mai putin de un minut iese afara si spune ca n-a reusit sa identifice cauza problemei. nervos pe nepriceperea celui mic, instalatorul isi sufleca minecile si coboara personal. din cind in cind ii striga ucenicului aflat la suprafata sa-i dea cite o scula din trusa. dupa vreo 10 minute iese victorios dar plin de cacat din cap pina in picioare si-i spune ucenicului: “bai vasile, vezi ca daca nu bagi la cap, toata viata ta o sa cari lada cu scule!”

Dec 22

25 de ani mai tirziu

desi am semnat azi mai multe hirtii (obisnuiesc sa-mi pun data imediat sub semnatura, indiferent ce semnez), am realizat ce data e azi, 22 decembrie, abia la ora 5 pm frunzarind twitterul.

si mi-am adus aminte ca fix acum 20 25 de ani, pe la ora 3-4 pm, in orasul de provincie in care m-am nascut, incercam sa potrivesc antena la tv “pe moscova”. sau “pe chisinau”, nu-mi mai amintesc exact. din greseala am nimerit pe tvr fix la faza celebra in care dinescu si caramitru intrind in studio cu o gasca de vreo 10-15 oameni, depanau cruci de zor si strigau “am invins”. habar n-aveam atunci cine-i dinescu, si vazindu-l pe caramnitru acolo am zis ca trebuie sa fi fost o piesa de teatru, altfel nu se explica “prezenta” crucilor depanate in direct sau in reluare pe ecranul unui televizor din vremurile alea.

“revolutia” pentru mine a fost la televizor. pentru ca acolo, in orasul mic de provincie, singura actiune de protest pe care am trait-o live a fost sa-l vad pe un nene cu un otcit tirind agatat de bara din spate un tablou cu ceausescu. si nici asta nu-s convins ca am trait-o de-adevaratelea sau mi-a povestit-o cineva. cam asa s-au si nascut apoi toate legendele pe tema “revolutiei” la mine in oras: intamplari traite sau vazute de unii si-au fost insusite de altii.

ne-am uitat la televizor, si dupa o vreme, vazind cum evolueaza lucrurile, tata a zi sa mergem pina la alimentara sa ne luam ratia (aka “cartela”) de ulei si de faina. “ca cine stie miine ce-o mai fi!” am luat-o (sau am gasit inchis la alimentara?!) si ne-am intors acasa. o vreme ne-am mai uitat la televizor. apoi, dupa ce au bagat filmul lui sergiu nicolaescu (cred ca “ringul” se numeste) ne-am culcat.

a doua zi trebuia sa taiem porcul!

leitar apdeit: mi-am dat seama ca cei 20 de ani sunt 25. ma scuzati, ma credeam mai tinar.

Dec 19

secret santa

una din traditiile vietii la corporatie este secret santa. pentru cei care au deschis ceva mai tirziu televizoarele, asta e un fel de serbare pentru oameni mari, in care se face un schimb de cadouri intre colegii unui departament/divizie etc. mecanica evenimentului e simpla, existind diverse variatiuni de la o corporatie la alta sau de la o generatie la alta, pentru ca si traditia asta e tot importata si transmisa tot pe cale orala.

care va sa zica mecanica: se fac biletele cu numele tuturor membrilor chiolhanului, se amesteca intr-o caciula si fiecare extrage un bilet. in urma acestei actiuni simple, esti fericitul mos craciun secret pentru ochelaristul cel nou de la capatul culoarului, a treia usa pe dreapta, al doilea birou de la geam. daca colectivul sufera de sindromul egalitatii si democratiei, organizatorii stabilesc si un buget pe cadou pe care fiecare participant este incurajat sa-l respecte asa incit sa nu se creeze disensiuni pe tema inegalitatii si inechitatii sociale.

dar sa ne intoarcem la ochelaristul tau. nu-l stii, l-ai vazut de 3-4 ori pe scari/in lift, n-ai idee cu ce se ocupa la ferma, si cu atit mai putin acasa, in particular. ce sa-i iei?! o cana! un fular! o pereche de manusi! de la reduceri, bineinteles. si uite-asa apare si rezultatul celui mai bestial joc de societate: 30% din cadouri sint cani de cafea, 30% fulare, 20% manusi, 10% bomboane, 5% bibelouri de sezon, 5% cravate, sticle si trabucuri pentru sefi! si asta intr-un sezon bun.

teoretic, ar fi trebuit sa te intrige faptul ca nu-l stii pe ochelarist. sa afli, fara sa stie el cu ce se ocupa. care-i hobby-ul secret. ce-i place sa faca in timpul liber. sa-i faci omului o surpriza.

nu se intampla de cele mai multe ori asa, pentru ca exista atitea moduri in care s-o dai in bara (voit sau nu!) si cu task-ul asta. de exemplu, pentru ca ti-e lene sa afli cine-i ochelaristul (desi acum e mult mai simplu ca pe vremuri pentru ca existra feisbuc!), dai repede o tura pana la bam boo sau pana in piata la cringasi in drum spre birou, iei repede o ciocolata, o manusa, o cana samd, o arunci intr-o punga de cadouri de la secret santa de anu’ trecut si gata!

daca ai noroc si extragi din caciula cel mai bun prieten al tau de la tigara esti un fericit! stii de exemplu ce culoare sa-i iei la fular/manusi pentru ca ai vazut ce poarta.

daca ai bulanul si mai mare sa iti extragi din caciula amanta sau pe blonda aia buuuuuna pe care ai pus ochii, de ce sa nu faci un pic de show off si sa-i oferi in secret (sanchi!) la bradul corporatiei, lantzikul (sic!) ala de la pandora pe care si-l doreste atit de mult.

si asa mai departe. si-am incalecat pe-o sa si v-am zis povestea, i-ote asa!