Sep 24

cum sa n-arati ca un taran in costum

inca una din chestiile utile dar care nu se prea preda in scoli e despre cum trebuie sa stea costumul pe tine.

nu sint un mare fan al stilului “pinguin”, uniforma mea preferata fiind blugii si tricourile negre. dar pentru ca n-am invatat si/sau n-am muncit suficient, trebuie sa port in fiecare zi costum si cravata. asa ca de voie, de nevoie, a trebuit sa invat cum s-o fac cit mai bine, ca deh, “haina face pe om” si “prima impresie conteaza”.

nu stiu cum o fi fost la altii, dar la mine o perioada a functionat modelul celor din jur: ma mai uitam la unu’, ma mai uitam la altu’ si trageam singur concluziile. si cum la noi rareori am avut sansa sa intilnesc  barbati la costum bine imbracati, tot procesul asta de invatare prin observare mi-a luat destul de mult timp si nici acum nu s-a terminat.

desigur, daca ai suficient de multi bani si un croitor bun (eventual mostenit din familia ta de lovelari) nu trebuie sa-ti bati capul cu chestia asta.

dar iata varianta rapida de invatare, peste care am dat in arhivele mele personale, un ghid destul de bun in 11 puncte si 2,000 de cuvinte despre cum trebuie sa stea costumul pe tine:

how should a suit fit? your easy-to-follow visual guide via the art of manliness

iar pentru cei lazy, si varianta video:

deci, in concluzie, alege-ti cu grija costumele, nici nu stii cind te cheama angajatorul perfect la interviu sau cind te invita soacra-ta prima data la masa.

Sep 23

evenimente nocturne

am citit mai demult un articol al unui domn care ne povestea disputa sa cu asociatia de blocatari pricinuita de un homless. dupa ceva oscilatii am simpatizat in sine-mi cu dumnealui, adica am tinut cu aurolacul. pentru ca daca nu ti se intimpla tie, e mai usor sa take sides, e mai usor sa te lasi convins de ala care are argumente rationale.

aseara am fost in masura sa-mi testez consecventa opiniei, pentru ca la usa mea de la apartamentul meu de bloc sforaia – pe la 12 noaptea – un astfel de cetatean. dupa un scurt schimb de idei dincoace de usa, in care am oscilat intre “lasa-l sa doarma ca nu ne afecteaza cu nimic, in fond e dincolo de usa” si “sunam la 112”, am luat problema in miini si am iesit dincolo de usa cu gindul sa conving cetateanul sa plece. n-a mers, omul era obosit, nu se putea ridica, ne-a promis ca nu face nici un rau dar ca nu pleaca pentru ca nu se simte bine.

am revenit la sentimente mai bune, in fond poate chiar era bolnav. dupa alte 10 minute, infrinti de mirosul de veceu public din anii ’90 care se insinua pe sub usa si de sforaiturile zdravene care se auzeau din cel mai indepartat cotlon al apartamentului de 2 camere cu pereti de bca, de “focarul de infectie”, precum si de faptul ca tricicleta lu ala micu’ era pe hol – si daca pleca homless-ul cu tricicleta?! – am iesit convins ca trebuie sa-l alung. am luat si golden retriever-ul cu mine, chiar daca a trebuit sa-l ridic de pe jos si sa il tirasc dupa mine pina la usa. am obtinut o victorie partiala: am recuperat tricicleta pretioasa si am aruncat mai incolo presul de la usa care era imbibat cu pisat. am platit toate acestea cu pretul usturimii in ochi de la miros si cu self esteem-ul sifonat, pentru ca in ciuda atitudinii ferme si a eforturilor intense de persuadare fizica si verbala pe care le-am depus, homless-ul nu s-a clintit de pe pozitie. poate 2-3 centimetri.

resemnat, am concluzionat ca nu mi-a mai ramas decit un singur lucru de facut: apelul la autoritate. adica la organele de ordine. desi de la inceput am  ceasta vatianta inca de la inceput de teama birocratiei (ma si vedeam completind opuna la 3 dimineata tot felul de declaratii si formulare) dar si a faptului ca eram convins ca nu se va rezolva nimic si mai mult ma voi enerva discutind cu vreun garcea. am decis ca nu e chiar o urgenta, si am sunat la politia locala de sector (3), unde un domn polititst amabil a trimis doi colegi la fata locului. In 10-15 min au venit colegii, care nu prea au reusit sa faca mare lucru de capu’ lor. probabil ca regulamentul nu le permitea abordarea fizica a situatiei sau poate ca au plecat de la ipoteza ca subiectul sesizarii mele chiar era bolnav. dupa niste parlamentari telefonice, a sosit un echipaj de salvare care a degajat terenul.

doresc sa mentionez ca doamna infirmiera/asitenta de pe salvare a fost cea care a rezolvat pina la urma situatia, abordind-o cu multa fermitate si determinare. poate avea mai multe coaie decit mine, vecinii mei, cei 2 polititsti si colegul brancardier la un loc. sau poate mai multa experienta.

Sep 22

plescarul

pentru cei care au deschis mai tirziu dictionarele, plescarul e unu’ care umbla dupa mocangeala, pleasca adica. free rider. sau parazit. raman totusi la termenul plescar deoarece cred ca surprinde mai bine sensul decit termenii alternativi. dar si pentru ca imi place cum suna.

un soi foarte inilnit de plescar in adolescenta mea era cel care mergea “cu porcu’” (adica neinvitat) la chefuri. un “piscotar”, cum s-ar zice in zilele noastre (vezi mai ales specia ziaristului piscotar).

la corporatie plescareala arata un pic altfel. specimenul despre care vorbim aici e cel care se foloseste de munca altora pentru a beneficia direct sau indirect de rezultate.

pe linga doza de nesimtire necesara dar insuficienta, pentru a excela in rezultate, plescarul trebuie sa fie inzestrat si cu un anume simt al valorii: el trebuie sa stie care subiect (initiativa, proiect, activitate) are sanse de izbinda si care nu. desemenea, el trebuie sa cunoasca din timp cand e rost de recompensa si cand nu astfel fel incit sa nu-si iroseasca timpul aiurea.

folosind lantul motivational pe care se preda prin unele scoli de biznes: “effort leads to performance, which leads to achievement which leads to reward”, plescarul se aciueaza la ultima etapa, la culesul recoltei cum ar veni. si desi el apare la “spartul tirgului” cum se zice, crezi ca a fost acolo de-o vesnicie si a muncit cot la cot cu ceilalti. ba chiar a transpirat mai abitir decit toti.

o alta chestie, deosebit de importanta: plescarul nu se impune cu de-a sila. el se insinueaza. citeodata stie ceva sau mai bine zis pe cineva. cam ca amicii mei din adolescenta care mergeau cu porcul la chefuri si care trebuiau sa stie unde se tine cheful, cind, si pe cineva care e invitat acolo. textul care il ziceau cind organizatorul petrecerii deschidea usa era: salut, il caut/o caut pe…(aici trebuia sa spuna numele unui invitat). cam la atit se rezuma contributia lui la rezultatul actiunii pe care o paraziteaza.

in loc de concluzie, va aduc aminte ca munca inobileaza. pe prosti.

Sep 17

gilceava melomanului cu last.fm

blogul asta e unul personal dar asta nu inseamna ca trebuie sa fie despre mine. din cind in cind apuca mustrarile de constiinta si credeti-ma incerc sa scap de-asta, adica sa scriu cit mai putin despre mine. imi dau seama aproape cu fiecare postare ca nu reusesc.

care va sa zica imi place sa scrobblez. habar n-am care ar fi traducerea in romana, semnificatia ei e insa urmatoarea: sa fac altora accesibile informatiile depre muzica pe care o ascult. last.fm deci.

de fapt interesul meu pentru last.fm este determinat de doi factori: unul ar fi exhibitionismul muzical despre care va ziceam si al doilea este obsesia mea pentru statistici. n-am fost la psihanalist sa vad ce spune asta despre personalitatea mea, dar nu neg ca am observat la un moment dat o usoara pervertire de comportament: ascultand o piesa m-am gindit pentru moment la cum da ea in statistici, si uneori am mers si mai departe cu prosteala si am decis sa o las sa curga sau am oprit-o din cauza asta.

as vrea deasemenea sa subliniez ca nu am fost si nu sunt foarte interesat de componenta sociala, n-am urmarit sa ma imprietenesc sau sa ma imperechez cu careva pe baza compatibilitatii muzicale.

ca mai tot poporul meloman, am pornit cu last.fm pe vremea cind era gratis pentru streaming. cind alde spotify sau pandora erau la fintina si strigau “uite mama trec soldatii!” 2007 cam asa. am descoperit apoi faza cu scrobblingul, si mi-am ales player-ele de muzica (digitala) pe criteriul asta. de curind am fost chiar bucuros ca spotify se leaga cu last.fm. unde mai pui ca inca de la inceput last.fm am avut feed-uri rss pentru a publica statisticile altundeva (de exemplu pe acest blog, unde au si fost publicate pina de curind). in timpul asta am scroblat (SIC!) de pe linux, de pe windows, de pe mac, de pe ipod classic, de pe ipod nano, de pe iphone, de pe android. on line si off line.

in ultima vreme insa mariajul meu cu last.fm se cam destrama: vreo juma’ de an sau mai bine nu a fost compatibil cu versiune(/ile) la zi de itunes, dupa care l-au reparat. dupa ce l-au reparat nu e sigur ca merge scrobbling-ul de pe device-uri (ascult multa muzica la ipod classic, am nevoie de asta ca de aer, si citeodata scrobbling-ul off line merge, citeodata nu). mai nou au redesenat site-ul si au disparut sursele de la feed-uri. nepotrivire de caracter, cum ar veni.

nu-mi ramine decit sa va invit sa-mi vizitati profilul pe site-ul last.fm si sa va rog sa-mi tineti pumnii pina ma dumiresc cum ies din treaba asta: “divort” (dureros) sau “program de consiliere matrimoniala” (efort in a gasi niste work around-uri la problemele de mai sus).

Sep 16

(im)politeturi

deunazi stateam intr-o cafenea. barista striga comanda catre un client. ceva de genul “2 latte, gata”. ma uit la cetatenii de la masa de vis-à-vis, un el si o ea, 50+. observ din limbajul corpului domnului ca acea comanda e pentru ei. fiind insa angajati intr-o discutie (aparent) lejera, nu reactioneaza vizibil catre barista in nici un fel. nu zic nici “am inteles”, “multumesc”, “imediat” etc. de fapt nici nu se uita spre el. dupa 30 de secunde, poate un minut, domnul se ridica de la masa si se duce sa-si ia comanda.

in timp ce urmaream scena, m-am gindit cum as fi reactionat eu: daca nu as fi asteptat linga tejghea (ceea ce e cel mai probabil), as fi intrerupt brusc conversatia (nepoliticos fata de interlocutor, recunosc) si m-as fi dus sageata sa-mi iau cafeaua. sau macar as fi strigat “imediat, multumesc!” catre lucratorul in servicii.

m-am intrebat apoi de ce as fi procedat asa si nu precum domnul din “fotografie”. cel mai probabil raspuns este pentru ca nu imi place sa astept, si de aceea ma straduiesc la rindu-mi sa nu-i fac pe ceilalti sa ma astepte.

intrebare, ce e mai nepoliticos: sa intrerupi o conversatie (aparent) banala cu sotia/prietena sau sa lasi sa astepte un necunoscut (fie el si lucrator in servicii)?

Sep 14

corectul

40 de ani plus. nu impresioneaza profesional. nu te challenge-uieste (sic!) intelectual. ba dimpotriva, pare destul de timp si proceseaza cam greu ceea ce ii spui. e calm, politicos, zimbeste mereu. oricit de colocvial incerci sa fii cu el, nu reusesti sa-l faci sa iasa din modul lui de exprimare caldut-protocolar. in uichend iese cind cu familia in parc poarta tricou polo calcat, blugi de firma, calcati si ei, ochelari de soare ray ban. nevasta perfect atranjata, copilul perfect apretat si el. nici aici nu scapa de exprimarea protocolar-calduta cind va intilniti. nu pare nici self made nici pui de securist. mai degraba de doctor sau de profesor. acasa a primit educatia corecta: problemele de la interior nu trebuie sa se vada la exterior.

totul e corect, ca in filmele americane.

Sep 10

secretele sticlismului

sint un mare amator de dat sfaturi. chiar daca sfaturile pe care le dau sint de multe ori proaste, sint neobosit la sportul asta.

pentru azi am pendulat intre cum concediezi pe cineva si cum deschizi o sticla de bere fara desfacator. imi dau insa seama ca merg la fix impreuna, pentru ca dupa ce dai pe cineva afara s-ar putea sa ai nevoie sa bei repede ca sa-ti revii si e foarte probabil sa n-ai la indemana un desfacator. sau poate servesti ceva inainte ca sa-ti faci curaj. desi pentru inainte v-as recomanda mai degraba o tarie, iar astea de regula sint in sticle cu dopuri care se desfileteaza usor, cu mina goala.

n-as insista foarte mult pe cum concediezi pe cineva, puteti afla si singuri. si oricum, am desfacut mai multe sticle la viata mea decit am concediat oameni, de unde si preferinta mea pentru cel de-al doilea subiect. atunci cind dai sfaturi e bine ca ele sa vina din inima si pe baza experientei traite. dar, pentru a respecta adevarul istoric sa stiti ca stiu si chiar am dat oameni afara. si desi nu-mi place, pot.

asadar tin mortis sa pun reprezentarea grafica a modalitatilor de lupta cu capacele de bere, la care sa mai adaug textual vreo citeva variante intens practicate in regie in anii veseli ai tineretii noastre. ceea ce va va pune imaginatia un pic la treaba.

via: the trt of manlines, 9 ways to open a bottle without an opener

plus:

10. cu dintii. asta merge o perioada cind esti mai tinar, si numai de la a cincea bere in sus. pina atunci folositi celelalte variante.

11. locul in care intra zavorul de la clanta in tocul de la usa. ceva similar cu 2 numai ca folositi usa de la casa si nu pe cea de la masina – don’t drink and drive, I’m telling you!

12. coada de la o lingura/furculita. atentie miscarea e similara cu bricheta (5) nu cu cutitul (9), cum s-ar crede la prima vedere.

13. cu surubelnita, fix la fel ca (9). de fapt in loc de cutit, la 9 puteti folosi orice incape intre capsa si sticla.

14. cu alta sticla (nedesfacuta), evident asta nu se aplica atunci cand ai ajuns la ultima sticla.

sarbatori fericiti, si aveti grija la ficat! daca sinteti cuminti, data viitoare poate va povestesc cum desfaci sticla de vin fara tirbuson.