pentru cei care au deschis mai tirziu dictionarele, plescarul e unu’ care umbla dupa mocangeala, pleasca adica. free rider. sau parazit. raman totusi la termenul plescar deoarece cred ca surprinde mai bine sensul decit termenii alternativi. dar si pentru ca imi place cum suna.

un soi foarte inilnit de plescar in adolescenta mea era cel care mergea “cu porcu’” (adica neinvitat) la chefuri. un “piscotar”, cum s-ar zice in zilele noastre (vezi mai ales specia ziaristului piscotar).

la corporatie plescareala arata un pic altfel. specimenul despre care vorbim aici e cel care se foloseste de munca altora pentru a beneficia direct sau indirect de rezultate.

pe linga doza de nesimtire necesara dar insuficienta, pentru a excela in rezultate, plescarul trebuie sa fie inzestrat si cu un anume simt al valorii: el trebuie sa stie care subiect (initiativa, proiect, activitate) are sanse de izbinda si care nu. desemenea, el trebuie sa cunoasca din timp cand e rost de recompensa si cand nu astfel fel incit sa nu-si iroseasca timpul aiurea.

folosind lantul motivational pe care se preda prin unele scoli de biznes: “effort leads to performance, which leads to achievement which leads to reward”, plescarul se aciueaza la ultima etapa, la culesul recoltei cum ar veni. si desi el apare la “spartul tirgului” cum se zice, crezi ca a fost acolo de-o vesnicie si a muncit cot la cot cu ceilalti. ba chiar a transpirat mai abitir decit toti.

o alta chestie, deosebit de importanta: plescarul nu se impune cu de-a sila. el se insinueaza. citeodata stie ceva sau mai bine zis pe cineva. cam ca amicii mei din adolescenta care mergeau cu porcul la chefuri si care trebuiau sa stie unde se tine cheful, cind, si pe cineva care e invitat acolo. textul care il ziceau cind organizatorul petrecerii deschidea usa era: salut, il caut/o caut pe…(aici trebuia sa spuna numele unui invitat). cam la atit se rezuma contributia lui la rezultatul actiunii pe care o paraziteaza.

in loc de concluzie, va aduc aminte ca munca inobileaza. pe prosti.