Oct 30

intimplari emotionante din romania

ca sa fie toata lumea la zi cu informatia, incep prin a va spune ca ma straduiesc din rasputeri sa nu scriu si sa nu discut pe blog sau altundeva despre patrie, patriotism, tara, popor, natiune etc. desi ma mai enervez din cind in cind si pe tara si pe popor, la semafor sau aiurea, nu (mai) cred de loc in puterea individului, societatii civice, ong-urilor sau asociatiilor de consumatori sau proprietari de a schimba in vreun fel tara, natia, poporul.

cum mai tot timpul traiesc intr-un mediu controlat, ca mai toti corporatistii de altfel, casa – serviciu – casa cu escapade senzationale la mall in uichend, iar la televizor nu ma uit cu saptaminile, nu prea ma mai lovesc de problemele tarii. citeodata insa ma mai trimite careva dupa vreo adeverinta la o institutie de stat. cum a fost ieri spre exemplu. si mi-o iau direct in bot.

carevasazica, trebuia sa depun o cerere la o agentie de stat. cladire veche, in centrul bucurestiului. inca de cind am pus mina pe clanta usii de la intrare m-a cuprins un fel de teama. era teama de necunoscut, cred eu. ba nu. ba da. teama s-a accelerat cind am dat cu nasul de mirosul specific, de peretii scorojiti si de treptele din piatra murdare si tocite. intreb la poartar unde este “agentia de”, portarul – un badigard de la o firma privata – ma intreaba automat “ce sector”. m-am prins ca nu era meu unicul bou care-i punea intrebarea asta de ‘jdeori pe zi.

am urcat pina la etajul indicat, doi, pe scara, mi-a fost teama sa incerc liftul. as pune pariu ca nu mergea, de fapt acum sint chiar sigur, ca prea era multa lume pe scara. am urmarit foarte concentrat indicatoarele scrise pe coli a4 care imi spuneau destul de clar unde e Xerox-ul, unde e etajul 1, unde e etajul 2, unde e permis pentru public si mai ales unde e interzis. collie-indicator aveau si corectii, de exemplu, in sala de asteptare de la etajul 2, unde aveam eu treaba scira: “in aceasta cladire nu se fac copii xerox la etajul 1” *la etajul 1 scris de mina, stersatura lui “nu” cu pixul peste caracterele printate.

ajuns la etajul unde aveam treaba, am urmarit pe culoarul si am ajuns intr-o sala de astaptare. cu lume multa. m-am invirtit vreo 2-3 minute ca un coi intr-o galeata, incercind sa citesc pe pereti ce aveam de facut si mai ales cu cine aveam treaba. n-am reusit sa deduc nimic bineinteles, jenat poate si de cele 20 de perechi de ochi care se atintisera asupra mea. pentru ca eu la costum, plecat de la serviciu, ei asa, mai “sport” imbracati, dupa posibilitati. am iesit din nou pe culoar, si am dat din fericire peste o colega de serviciu, care voia si ea o adeverinta. ca sa primeasca adeverinta, trebuia sa depuna bineinteles o cerere. altfel decit a mea, dar ce conteaza! m-am simtit imbarbatat, vorba cintecului, unde-s doi puterea creste. si am hotarit sad au piept din nou cu dusmanul.

am reintrat, m-am mai uitat odata la persoanele cele mai apropiate de usa la care se astepta, si am solicitat respectuos permisiunea de a intra pentru cateva secunde sa pun o intrebare. “nu se poate, o s ava dea afara, pe mine m-a dat” zice o doamna din spatele salii de asteptare, asezata pe un scaun. “pai si cum aflu ce formular imi trebuie?” doamna isi indreapta mina catre un colt al camerei. la vederea gestului, citiva colegi de suferinta se dau la o parte si din spatele lor se dezvaluie o masa cu 4 capace de cutii de hirtie xerox in care erau 4 tipuri de formulare. am luat cite unul din fiecare sa le studiez. nu m-am prins care se aplica pentru cazul meu, si descumpanit de infringere m-am tras inapoi catre culoar, la adapost pentru pregatirea urmatorului atac.n-a mai fost nevoie. de nu stiu unde, a rasarit un domn badigard pe care multimea l-a recunoscut drept omul care stia de toate si care m-a indrumat in ce fel si cum sa procedez.

dupa alte 10-15 minute de asteptare, am patruns pe usa rivnita de toata lumea. imi venise rindul. intr-un birou cu trei mese, trei doamne lucrau cererile. prin “lucrau” se intelege ca le dadeau un numar de inregistrare si le treceau intr-un registru. in ciuda incercarilor mele repetate, n-am obtinut de la functionara catre care am fost repartizat nici o informatie in plus fata de cee a ce stiam deja de la badigardul de-afara. iar in materie de customer service dumnealui era cu mult peste nivelul functionarei. dumneaei (a se citi dinsa!) m-a facut sa ma simt si cumva dator ca isi pierduse timpul cu mine, si mai ales mi-a indus sentimentul ca nu ma pregatisem suficient pentru acest examen dificil al vietii. treci la loc costel, 2! data viitoare sa nu vii fara parinti, ca nu te mai primesc la ora!

am plecat mai nedumerit decit intrasem dar oarecum cu un sentiment de implinire a datoriei fata de tara. si m-am gindit ca va veni o vreme cind va trebui sa primesc pensie de la tara asta. dup ace voi fi cotizat o viata intreaga din salariul meu de corporatist. si va trebui sa depun un dosar si sa fac o cerere. si voi fi batrin, si bolnav (sau alcoolic) si singur, si nu va avea cine sa ma ajute. pentru ca pe copii mei voi fi reusit sa-i conving sa traiasca in alta parte.

hapi haloin, romania!

Sep 23

evenimente nocturne

am citit mai demult un articol al unui domn care ne povestea disputa sa cu asociatia de blocatari pricinuita de un homless. dupa ceva oscilatii am simpatizat in sine-mi cu dumnealui, adica am tinut cu aurolacul. pentru ca daca nu ti se intimpla tie, e mai usor sa take sides, e mai usor sa te lasi convins de ala care are argumente rationale.

aseara am fost in masura sa-mi testez consecventa opiniei, pentru ca la usa mea de la apartamentul meu de bloc sforaia – pe la 12 noaptea – un astfel de cetatean. dupa un scurt schimb de idei dincoace de usa, in care am oscilat intre “lasa-l sa doarma ca nu ne afecteaza cu nimic, in fond e dincolo de usa” si “sunam la 112”, am luat problema in miini si am iesit dincolo de usa cu gindul sa conving cetateanul sa plece. n-a mers, omul era obosit, nu se putea ridica, ne-a promis ca nu face nici un rau dar ca nu pleaca pentru ca nu se simte bine.

am revenit la sentimente mai bune, in fond poate chiar era bolnav. dupa alte 10 minute, infrinti de mirosul de veceu public din anii ’90 care se insinua pe sub usa si de sforaiturile zdravene care se auzeau din cel mai indepartat cotlon al apartamentului de 2 camere cu pereti de bca, de “focarul de infectie”, precum si de faptul ca tricicleta lu ala micu’ era pe hol – si daca pleca homless-ul cu tricicleta?! – am iesit convins ca trebuie sa-l alung. am luat si golden retriever-ul cu mine, chiar daca a trebuit sa-l ridic de pe jos si sa il tirasc dupa mine pina la usa. am obtinut o victorie partiala: am recuperat tricicleta pretioasa si am aruncat mai incolo presul de la usa care era imbibat cu pisat. am platit toate acestea cu pretul usturimii in ochi de la miros si cu self esteem-ul sifonat, pentru ca in ciuda atitudinii ferme si a eforturilor intense de persuadare fizica si verbala pe care le-am depus, homless-ul nu s-a clintit de pe pozitie. poate 2-3 centimetri.

resemnat, am concluzionat ca nu mi-a mai ramas decit un singur lucru de facut: apelul la autoritate. adica la organele de ordine. desi de la inceput am  ceasta vatianta inca de la inceput de teama birocratiei (ma si vedeam completind opuna la 3 dimineata tot felul de declaratii si formulare) dar si a faptului ca eram convins ca nu se va rezolva nimic si mai mult ma voi enerva discutind cu vreun garcea. am decis ca nu e chiar o urgenta, si am sunat la politia locala de sector (3), unde un domn polititst amabil a trimis doi colegi la fata locului. In 10-15 min au venit colegii, care nu prea au reusit sa faca mare lucru de capu’ lor. probabil ca regulamentul nu le permitea abordarea fizica a situatiei sau poate ca au plecat de la ipoteza ca subiectul sesizarii mele chiar era bolnav. dupa niste parlamentari telefonice, a sosit un echipaj de salvare care a degajat terenul.

doresc sa mentionez ca doamna infirmiera/asitenta de pe salvare a fost cea care a rezolvat pina la urma situatia, abordind-o cu multa fermitate si determinare. poate avea mai multe coaie decit mine, vecinii mei, cei 2 polititsti si colegul brancardier la un loc. sau poate mai multa experienta.

Jun 22

powerless of blogs

chestiunea teraselor de pe decebal s-a dovedit a fi o problema de destinatie a spagii pina la urma. in ciuda sperantelor mele de contribuabil la bugetul sectorului 3, amator de plimbari pe trotuarele respective si de blogger obscur; ele au aparut in acelasi loc, parca mai mindre si mai frumoase ca inainte, tot pe spatiul verde si tot pe 75-80% din latimea trotuarului.

ceea ce ma face sa cred ca toata demonstratia de forta din perioada imediat anterioara si posterioara (sic!) alegerilor a avut drept scop directionarea “contributiilor” catre noua putere locala.

e o banuiala, n-am probe. dar sa fie primit, zic.

Oct 15

pauar of blogs: niste ani mai tirziu

daca as fi pentru o zi presedinte… pardon, asta e de la alt post.

daca as fi macar un belister, ca la alister nici nu indraznesc sa visez, as zice ca terasele de pe decebal se darima pentru ca primarul sectorului 3 a citit postul meu de-acum fix trei luni si o zi: mai avem nevoie si de iarba! sau daca nu primarul, macar vice-primarul, care-o fi el. cert e ca lucrurile se desfasoara “as we speak” iar eu nu ma pot gindi acum decit la ceea ce o sa se intimple cu fauna de terasa-alcov, gen bordelul mov: la lola, la fifi, la micuta janet, sa mai dau o tura sa borasc la closet. si cum nu o sa ma mai pot eu lauda la managerii de la serviciu ca dorobantiul s-a mutat la mine-n cartier. bine dracului ca macar am mai mult loc sa ma plimb cu triciclstul si patrupedul pe trotuare, macar pina trec alegerile.

love, love, love!

btw, ca sa intelegeti mai bine titlul vizitati zona de postari asemuitoare.

daca nu intelegeti poza, e grav.

Oct 02

pipi caca

fiind o persoana mai mult ocupata, in zilele lucratoare ale saptamanii maximum de entertainment pe care-l pot oferi kinderului e plimbarea de 40 – 50 min cu tricicleta prin cartier. inevitabil traseul trece pe langa unul sau mai multe locuri de joaca amenajate intre blocuri. chiar daca sinteti sau nu in target, cred ca le cunoasteti, fie si numai din reportajele nenumarate de la televizor. ai trecut cu tricicleta pe langa “pac” = ai pus-o, pentru ca trebuie sa te opresti neaparat, little batman fiind  ager de privire si aprig la vointa, iar durata pit stop-ului e foarte dificil de prognozat.

zilele astea (din vremuri electorale) ma aflam cu generatia z intr-unul din aceste parcuri. dupa lunga introducere de mai sus, stiti acum si de ce. aglomeratie mare: cam 20 de pinguini de toate varstele impreuna cu insotitorii lor: mame, tati, bunice. bunici n-am prea vazut. din galagia generala, se desprinde o voce suav-isterica a unei copchile de 4-5 ani: “maaaami vreeeau piiiipiiiii!”. mami ramine oleaca blocata, dupa care raspunde: “mergem acasa”. pentru ca in genialitatea lor, edilii au decis ca e mai necesara o ghereta plus paznicul plus salariul aferent si nu o buda pentru copiii si parintii lor. btw, nu cred ca e nevoie sa va spun ca pe o distanta de 1km in jurul locului cu pricina nu exista nici o toaleta publica.

optiunea parintelui de mai sus e una fericita. nu sint convins insa ca toti procedeaza la fel. asa ca pregatiti-va ca peste 20 de ani sa miroase in continuare a pisat la fiecare colt de bloc. pentru ca jumatate din kinderii de azi o sa se pise in continuare pe strada, in timp ce cealalta jumatate o sa sufere de pietre la rinichi.

Jul 14

mai avem nevoie si de iarba!

pentru cei care vor sa se faca antreprenori de succes, iata cum poti da lovitura in 3 pasi simpli:
pasul 1 : inchireizi un parter (spatiu comercial) pe bulevardul decebal (bucuresti, sector 3);
pasul 2: deschizi o cafenea in spatiul cu pricina;
pasul 3: deschizi o terasa pe jumatate din latimea trotuarului din fata spatiului inchiriat. banuiesc ca e gratis (e domeniu public, ce plm!). cind zic terasa includ aici structura de rezistenta din lemn, pereti ocb, geamuri si acoperis;
pasul 4: ingradesti spatiul verde situat intre trotuar si carosabil din fata terasei si pui acolo niste iarba/gazon, 2-3 copacei, o fintina arteziana sau o figurina luminata cu leduri, dupa gust;
pasul 5: dublezi (sau chiar triplezi) spatiul terasei extinzandu-te pe spatiul verde mai sus mentionat; cand zic ca te extinzi pe spatiul verde inseamna ca razi primul strat de pamint cu iarba cu tot si infiintezi fie un pod de scanduri fie pavaj cu dale, dupa inspiratie. pe care amplasezi mobilierul de terasa.

recapitulam: platesti chirie pentru 10 mese, operezi cel putin 40 (10 in interior + 10 pe terasa + 20 pe terasa de pe spatiul verde). grabiti-va, va spun din sursa sigura ca inca mai exista spatii de inchiriat la strada, cu trotuar si spatiu verde in “dotare”. daca se termina, e un pic de loc si pe bulevardul burebista, aflat in imediata apropiere.
in tot acest timp, cei care locuiesc in zona platesc impozite iar o parte din bani se duc pe amenajarea so intretinerea spatiilor verzi. bineinteles cu ce ramane dupa reamenajarea bulevardului unirii