mi-a prezentat unu’ azi planul lui de cucerire a mapamondului pe juma’ de foaie de fllipchard. vreo ora si ceva m-a invartit printre milioane si catralioane de useri si de dolari. cand am ajuns la intrebari concrete, s-a grabit sa plece, ca avea treaba. intre viziune si halucinatie e o diferenta atit de mica!
sanatate mintala va doresc!
am fost azi la un simpozion. ca sa va introduc in atmosfera, doi speakeri de la o multinationala, organizator un institut cvasi-asociatie patronala, audienta din industrie, industria multi ani-lumina (dupa parerea mea) de subiectul expunerii.
am vazut/invatat doua chestii:
nu dau nume, da’ sa stiti ca e vorba de nume cu patru perechi de coaie.
ca o prima nota personala, sau parerea mea – cum ar zice nea nicu vacaroiu, dumnezeu sa-l ierte sau nu – degeaba esti tare pe brand personal daca o dai cu mucii in fasole pe know your customer. mai ales daca know your customer e part of the job. ca pina la urma felul in care iti faci treaba spune cit de profi esti, e cum ar veni parte integranta personal branding.
a doua nota personala, cand citezi sau recomanzi o carte fa bine sa-ti amintesti corect si titlul si autorul. sau macar introdu o urma de indoiala, ceva de genu’ – “daca-mi amintesc bine, pe autor il chema…”. eroarea nu e asa de grava, am primit doua recomandari de lectura grozave, la care pina la urma titlurile erau corecte si doar la una s-a gresit autorul, deci 75% accuracy, i can live with that. de-aia n-am adaugat-o la lista brandingului personal, da’ pentru mine a contat un pic, sa stiti.
altfel, toate bune. later edit: da, sint rautacios pentru ca strugurii sint acri.
btw, am zis sa folosesc romgleza, ca asa e trendu’ in personal branding, you know…
cred ca fiecare dintre noi cunoaste cel putin un om de felul asta, indiferent ca e coleg de serviciu, ruda sau vecin pe scara blocului. spre fericirea mea, eu am in momentul asta in minte un singur personaj, celelalte pe care le stiu s-au pierdut in negura vremurilor de odinioara (hop si cu metafora!).
omul e in primul rand foarte tenace si dedicat cauzei sale. as zice ca are un soi de minutiozitate, scrupulosenie pe care in timp a slefuit-o si a transformat-o in outstanding skill (n-am gasit alta rima!). e posibil ca unii din generatiile anterioare sa fi beneficiat si de o oarecare educatie in sensul asta. ma refer la puii de securisti. nu te poti abtine sa te intrebi cum dracu’ de tenacitatea si temeinicia sint folosite la a-ti freca tie ridichea si nu s-au putut indrepta catre o alta zona benefica celor din jur si de ce nu, organizatiei.
mai e apoi vorba despre insinct. individul simte intotdeauna cand esti pe cale sa realizezi ceva si tabara peste tine, te cotrobaie peste tot. vreau sa spun ca stie exact momentul, ti-o trage cind ti-e lumea mai draga. parca e ceva suspect ca e pe cale sa-ti iasa/ti-a iesit cutare lucru. mai ales daca nu s-a mai facut pina atunci. sigur te-ai gindit si la aia? si la ailalta? da’ pe ala l-ai intrebat? da’ altii cum fac? ai respectat normele interne? ce zice legal-ul? dar compliance-ul? eh, eu daca eram in locul tau…
ajungem astfel la esenta. pe om il fute grija de treaba ta. de cele mai multe ori nu se pricepe (n-are competente) pe zona ta. iar treaba pe care e pus sa si-o faca si-o face cu picioarele. uneori. pentru ca alte ori imprejurarile il ajuta sa para competent peste tot, inclusiv la ceea ce e pus sa faca. multa vreme m-am intrebat ce-l mana pe el in lupta. si chiar daca nu vreau sa par intelectual, mi-aduc aminte ca am citit de curind (cred ca in Bertrand Russel) ca de fapt cel mai puternic driver al actiunilor omului este/trebuie sa fie placerea. si cred ca asta e: oamenilor astora chiar le place sa faca rau altora, sa scurme in cacat, sa ti-o traga pe la spate etc. daca ar fi sa te iei dupa filosoful amintit, ei sunt niste oameni realizati. pentru ca fac ce le place.
fenomenul cel mai interesant e ca un astfel de om e capabil sa-ti suga toata energia intr-un dialog unu-la-unu. conversatiile telefonice cu el dureaza nemaipomenit de mult. schimburile de mailuri nu mai zic. daca te prinde pe culoar ai pus-o. pleci de-acolo impleticindu-te pe sapte carari. poti sa nu mai fii om o zi intreaga. te certi cu nevasta cand ajungi acasa, iti bati ciinele si nu stii de ce. nici eu n-am crezut pana nu mi s-a intamplat.
planuiam sa scriu cu f-cu-p-cu-m despre show-ul “rhcp” (mai nou le e lene sa le zica/scrie “red hot chili peppers“) insa mi-am amintit ca n-am dat bani pe bilet. nici nu mi-am dorit/planificat sa ajung acolo pentru ca nu-s un fan al baietilor, cel putin de la californication incoace. nu-mi place maneaua, fie ea si americana.
ce mi s-a parut fantastic si “deosebit” e amestecul de oameni pe care l-am vazut acolo. pe linga hipsterii care n-aveau cum sa lipseasca am vazut tot felul de corporatisti si fotbalisti deghizati in “rockeri de weekend” cu blugi versace mulati care le intra-n cur si tricouri negre cu paiete insotiti de blonde platinate incaltate cu “ciocate”. si “of cors” vestuta de piele (neagra) cu franjuri si imprimeu cul pe spate. de la tribuna oficiala/sectorul vip, n-au lipsit camasile pepit atent scoase din pantaloni (tot blugi, poate armani) si manecile suflecate ca sa puna in valoare bratarica de aur alb si/sau ceasu’ scump.
e cul sa mergi la rock. chiar daca nu stii piesele de la bis. cine ziceai ca tre’ sa mai vina? din astia “mari”?! iutu? u-haaaaa!
[evident ca titlul acestui post n-are legatura directa cu continutul]
sa nu generalizam, dar am constatat de nenumarate ori ca unii oameni isi pun cunostintele (vorbim aici de alti oameni, ofcors) pe niste rafturi. sau in niste cercuri ca pe goagle plus daca vrei. mie imi place mai mult comparatia cu camara, deci o sa dezvolt in continuare in directia asta: deci pe niste rafturi, ca-n camara cu conserve. “dulceata de cirese amare de la mamaie merge linga dulceata de gutui de la tanti culina, pen’ ca amandoo sint din 1991”. “borcanu’ cu hrean cu sfecla il pun linga plicul cu foi de dafin, cine stie poate pun de-un rasol si am nevoie de-amindoo”. “borcanele cu muraturi mai in fata, ca de-astea mincam mai des, pe-alea cu dulceata mai in spate, la fereala, sa n-ajunga copii la ele”.
cam la fel e cu “pe gigi si angela ii asez la onomastica unu’ linga altu’ pentru ca pe-amindoi i-am cunoscut in statia de tramvai cind ploua afara”. “rudele de la tara nu se pun la masa cu verii din strainatate, ca_cauzeaza!” unii mai in fata, altii mai in spate. unii la mesele de linga ring, altii in fund linga aeroterma. unii “pe raftul de mai jos”, altii mai sus. la o ocazie (onomastica, nunta, botez) sau pur si simplu la bere, incerci sa nu amesteci “borcanele”. ca sa nu le incurci, cum zicea tata, dumnezeu sa-l ierte. acum ca mai exista unii care amesteca “muraturi” cu “dulceata”… treaba lor.
da’ unde voiam sa ajung?! borcanele de muraturi n-au sentimente. pe ele unde le asezi tu, acolo stau, cuminti. poti sa le lipesti si etichete, ca nu observa. cu cunostintele, prietenii, neamurile etc. evident ca nu-i la fel. “people get hurt” ca sa zic asa. ei se vad uneori pe cu totul alt raft decit ii pui tu. si-i ustura daca nu li se confirma asteptarile. evident, nu-i poti impaca pe toti, la nunti si botezuri mai ales. da’ acolo nici nu merita osteneala.
dar ce voiam sa iti transmit: in viata de zi cu zi, mare grija cu borcanele! si mai ales cu etichetele. sa nu sara in ochi ca iese sucar.
