Jan 09

objects of desire

ca toata lumea, la inceput de an imi fac si eu bilantul. asta cu bilantul cred ca e o boala mondiala, si habar n-am de ce, dar oricit m-as impotrivi la rezolutii de inceput de an si bilanturi de sfirsit de an, inevitabil ma trezesc cu mintea intr-acolo…
aseara, incitat de un anume spot la zaraza, si ajutat de o insomnie idioata imi faceam o ‘trecere in revista’ (sic!) a obiectelor pe care mi le-am dorit de-a lungul timpului si la modul de materializare a acestor dorinte (subliniez, pentru cei care cred ca pe bancnota de 5 lei e desenat noul mall, ca e vorba de obiecte). dupa refreshul de dimineata, lista mea pe ultimii…7-8 ani, ar arata cam asa (unde am avut am pus si poze):

1999
dorinta: un telefon mobil
materializare: un Motorola Amio

ce as putea sa comentez: nu aveam salariu, iar telefonia mobila in romania avea 2 ani

2000.
dorinta: un calculator
materializare: un AMD k6-2 second hand, 366MHZ, pe care il mai am si acum.
ce as putea sa comentez: m-a ‘ajutat’ un prieten care voia neaparat sa scape de el sa il iau in rate de 25 de dolari pe luna

2001.
dorinta: cred ca un Nokia 3310, desi nu as putea sa bag mina in foc
materializare: un Nokia 3310 adus din Austria

ce as putea sa comentez: ca mi l-au furat dupa vreun an de de pe biroul la serviciu; superstitios cum sint cred ca a contribuit la promovarea mea ulterioara; seful meu de atunci a empatizat cu mine pe subiect, pentru ca si lui i se intimplase acelasi lucru… (it’s a joke!)

2002 si 2003
dorinta:o masina
materializare: nu ‘mi-a iesit’

ce as putea sa comentez: am fost relativ aproape de un daewoo espero in 2003, insa am renuntat datorita ‘nesigurantei jobului’ si lipsei de disponibilitate in asumarea responsabilitatilor (a se citi ‘imaturitate’)

2003 si 2004
dorinta: un play station 2
materializare: un play station 2, pe care l-am ‘capatat’ abia in 2004

ce as putea sa comentez:ca le multumesc celor care mi l-au daruit, ca l-am pierdut si l-am recapatat ulterior.

2004 si 2005
dorinta: o masina
materializare: o skoda fabia pe care am avut-o in 2005

ce as putea sa comentez: am pierdut-o si recapatat-o ulterior; nu arata ea ca asta din poza, da’ mi-s tare mindru de ea

2005
dorinta: un telefon mobil 3G
materializare: un Motorola V1050

ce as putea sa comentez: ca aceasta minune a tehnicii zace pe fundul lacului vidraru, unde, din prostie l-am scapat fara sa vreau… la vreo 6-7 luni de la achizitie

2006
dorinta: un ipod

materializare: nici una
ce as putea sa comentez: mi-a si trecut, cred ca nu-l mai vreau

2007
dorinta: un imac

ce as putea sa comentez: ca sper sa nu-l ratez

in loc de concluzie: pina acum scorul e bun, dar se pare ca nu prea am noroc de telefoanele mobile. in fiecare an de-atunci si pina acum, mi-am dorit o masinutza cu telecomanda de care nu am reusit sa fac rost inca.

Sep 28

lipsit de lectura preferata: brandchannel down!

in sidebar am o rubrica ce se cheama ‘lectura preferata’. acolo e un link, sau mai bine zis era un link catre brandchannel.com… care astazi a disparut pur si simplu… site-ul adica. in locul lui a aparut o pagina in care zice ca domeniul a fost cumparat de nu se stie cine.

daca incerci linkul de pe site-ul mama (sau tata),http://www.interbrand.com/ acelasi rezultat.

si wikipedia si google, au la ora asta tot acelasi rezultat pentru brandchannel.

ultimul newsletter pe care l-am primit de la brandchannel pe 25 septembrie 2006, nici nu aminteste macar de vreo reconstructie, indisponibilitate sau altceva.
ai min, e vorba de interbrand totusi. adica de aia care scot topul celor mai bune branduri. nu de capital. nu de ziarul financiar. nu de banii nostri.
shit happens si la case mai mari!

update: 28 Sept 2006, h 18:15, am putut citi din nou brandchannel.

Sep 21

treaba franceza

m-am abtinut cit am putut sa nu zic ‘vreo doua’ despre cit de francofon ma simt eu ca persoana particulara… mai ales zilele astea in care se pregateste sarbatoarea acestei categorii de ‘populatie mondiala’.

numai ca nu pot sa ma mai abtin, odata pentru ca ma simt agresat, si apoi pentru ca imi face o deosebita placere sa ma declar cu fiecare ocazie anti-francofon, ‘franco-afon’ sau franco-indiferent. nu m-am hotarit inca daca sint de-adevaratelea francofob.
de unde mi se trage? pai:
– de la profa de franceza din liceu, care imi zicea mereu ca ‘sint brinza buna in burduf de ciine’;
– de la profa de franceza din facultate;
– de la cartile in franceza pe care a trebuit sa le traduc la un moment dat pentru a-mi da un fraier de seminarist nota pentru ‘practica’ de la sfirsitul anului 2;
– de la ‘violonistul tigan’, stiti voi care, ala de a aparut ca si simbol al romaniei prin noj’si’ceva, cu ocazia nus’carui meci de la paris;
– de la finala cm de fotbal din ’98;
– de la semifinala cm de fotbal din ’06;
– de la dacia tatei;
– de la loganurile de pe strada;
– de la stickerele lipite anapoda pe scarile de la statia de metrou unirii, care se dezlipesc desi summitul (sic!) nici macar n-a inceput;
– de la restrictiile stupide de circulatie ce va sa vina;
– de la parul de la sub brat al frantuzoaicelor;
– de la lecturile din beigbeder;
– de la sartre dar nu si de la zola, balzac si camus;
– de la filo-comunismul (sau social democratia franceza);
– de la danone si de la renault;
– de la orange;
…

ma intreb cit de francofoni se simte nea gica zilele astea. cum care nea gica? oricare!

long live the queen si m**** franta!

Sep 04

nea mircea sa ne ierti ca aseara n-am fost beti…


la fiecare ‘intilnire cu baietii’ la care merg si la care ‘se consuma’, prefer sa ma imbat sigur, sau daca nu, macar sa fiu la fel de ametit ca si cel mai putin beat dintre ei. e o regula de care ma tin cu dintii, pentru ca altfel, nu vad decit ca ar trebui ori sa nu mai ‘ies cu baietii’ ori sa schimb ‘baietii cu care ies’. din pacate variantele astea doua nu-s deloc fezabile, asa ca in continuare o sa ma tin cu dintii de principiul de ziceam.
ce vreau sa zic de fapt… ca ‘la o masa’ la care exista oameni beti in majoritate, cel mai prost se simt aia de-au ramas treji.
de-aia, aseara, pe la 10-11 noaptea, cind nea mircea care salva de zor vama veche in direct pe tevere2, a confundat micul ecran cu masa ‘de prezidiu’ si incerca de zor sa ne zica una-alta, ‘ma-ntelegi’… ‘care va sa zica’… ‘ce chestie!’… ‘hic!’…’mda’… m-am simtit tare prost. poate ca trebuia sa beau si eu ceva bere.
cum ar veni, transmisiunea de aseara de pe tevere2 era pentru oameni cel putin la fel de beti ca nea mircea. pai!?
sanatate usoara!

Aug 22

din nou as vrea sa fiu macar o zi razvan exarhu

am primit astazi pe mail un articol al lui razvan exarhu. nu stiu unde, nu stiu cind a fost publicat si nici n-am timp sa verific. sper ca maestrul sa nu se supere ca-l citez pe site-ul asta cu trafic foarte mic:

‘Securitanţa şi siguritatea
Atunci când oamenii spun minciuni obişnuiesc să folosească excesiv cuvântul sincer. Sincer, te iubesc. Sincer, mi-e foame. Sincer, nu mint. Sincer, sunt sincer. De aceea, sincer nu înţeleg de ce se amestecă atât de tare principiile morale şi etice cu nevoia naturală de a afla adevărul. E bine să ne cunoaştem ticăloşii, dar de ce să apelăm de fiecare data când suntem lăsaţi să mai aflăm câte ceva la aceeaşi retorică patetică? De ce, nici după atâta timp, nu suntem capabili să folosim nuanţele şi nu acţionăm în spiritul momentului pe care-1 trăim, nu în conformitate cu frustrările acumulate între timp? Cea mai intensă activitate la nivel naţional pare a fi reconstruirea unui dinozaur pornind de la nişte oase de coţofană. Ceea ce ştim acum pare întotdeauna că reprezintă adevărul şi, de aceea, nimeni nu pierde ocazia de a trage nişte concluzii emoţionante despre libertate, dreptate şi alte chestii. Instinctele literar-artistice par să fi înghiţit definitiv luciditatea şi măsura pe care le impune trecerea timpului.
Criza de nervi, isteria, diatriba, mama mă-tii şi alte figuri stilistice ţin loc de dialog întotdeauna când nevoia de a-i judeca pe alţii e mai tare decât puterea de a judeca ce spui. Sincer, nu cred că toate aceste voci care ne umflă jugulara suferă de infantilism sau chiar de prostie. Şi cu toate astea, nu te poţi stăpâni să te întrebi de ce o iau atât de personal, de ce o luăm cu toţii atât de personal? De unde vine starea asta marţială care ne face atât de aspri, dar severi? Să fie o criză întârziată de pubertate naţională în care luăm de bune lucrurile pe care le citim în cărţi şi ne gândim să le aplicam oriunde ni se pare că putem spune ceva definitiv? Am citit atâtea luări de cuvânt penibiloide zilele astea şi m-am simţit ca în maladiva piesa de teatru moralist din decembrie ’89, când Rebengiuc punea hârtia igienică pe masă şi Iiiceanu le vorbea lichelelor ca şi cum acestea ar fi stat să asculte. Astăzi, domnul Liiceanu îşi publică apelul moralizator, în mod ironic, în ziarul lui SOV, şi totuşi vorbim în continuare despre principii. Dezgustul suveran, dezamăgirea profund intimă ies la suprafaţă odată cu nişte dosare despre care prea rar se întreabă cineva cine le dă drumul de la fundul lacului. Un securist a aruncat o piatră şi toţi înţelepţii se reped să o scoată, aplaudaţi de pe margine de o galerie cu pietre în mână. Tonul categoric cu care toate aceste faruri luminoase interpretează puţina mizerie pe care o au la dispoziţie dublează absurdul sinistru al situaţiei şi menţin viu spiritul răului care umblă liber printre noi.
Ca de obicei, orice moment delicat reuşeşte să fie trimis în ridicol de actorii care vor să fie Hamleţi. Dacă momentul purificării la faţă a României a fost bine evitat după Revoluţie, iată că încă o dată nevoia fiecărui comentator de a avea o opinie care să intre în istorie despre un fenomen care abia dacă a început, probabil va reuşi să trimită definitiv la culcare o poveste pe viaţă şi moarte. Să prezinţi şi să tratezi nişte informatori ca pe nişte piese cel puţin la fel de importante precum cei care instrumentau un sistem suferă fie de naivitate, fie de o rea-intenţie de plan secund. Sunt opinii care susţin că nu trebuie deconspiraţi decât politicienii, poliţiştii, preoţii şi femeile gravide. Că nu trebuie să ne ocupăm de muncitori, instalatori şi de alte categorii profesionale. Sau că trebuie să ne ocupăm de toţi, dar până atunci să le tragem celor pe care îi prindem şuturi în gură pentru toţi cei care nu au ieşit încă la apel. Şi ceea ce sincer nu înţeleg este de ce trebuie să avem păreri atât de ferme, atât de tranşante’ despre ceva atât de departe de noi acum? Ce ar urma să se întâmple după ce tot poporul i-ar scuipa în ochi pe cei daţi la această nesfârşită emisiune Reflector? Ce s-ar schimba după ce am vorbi cu toţii în acelaşi timp despre celebrele cuvinte cu majusculă şi valoare simbolică la umbra cărora moraliştii îşi bat nevestele şi iau şpagă?
Urmează cumva o revoluţie morală şi nu au apucat să ne anunţe organele abilitate? De unde vine această siguranţă cu care ieşim din timp atunci când vorbim despre Securitate şi dăm lecţii de parcă am fi statui cu toţii? Ce monstru se va naşte din mama Confuzia şi tata Manipularea? Şi cum aţi comenta dumneavoastră faptul ca exact în aceste clipe în care suntem cu toţii mai intransigenţi Dumnezeu de răsplăteşte. Guineea a început să-şi plătească datoriile către România. Bravo!’

Un singur comentariu: se simte o oarecare frustrare in fraza ‘liiceanu isi publica apelul moralizator in ziarul lui SOV (aka Cotidianul)’din care ghicesc ca despartirea de ‘baietii de la catavencu’ nu s-a facut tocmai pasnic.in rest, ca de obicei.
exarhu rules!