filmele lui tarantino sint pentru mine ca un fel de sarbatoare. in sensul de eveniment. si un eveniment de-asta se simte cam asa: dupa ce vad unul, abia astept sa-l vad pe urmatorul. cum de la un film la celalalt trec cam 2-3 ani, imi umplu timpul asta cu tot felul incercari de a regasi aceeasi stare. adica celelalte filme.
am pus prin urmare ieri mina pe lopata, am deszapezit trasura japoneza trasa de 100 de cai ametiti de sake si am purces la cabana lu’ afi din dealul cotrocenilor prin nameti si ger, ma rog, nu era asa ger si nici vintu’ nu batea cine stie ce, da’ zapada tot era.
am gasit acolo inca 10-20 de entuziasti de toate virstele, pentru ca la cite greutati au infruntat mi-e greu sa cred ca ajunsesera acolo din greseala. si mai stiu ca erau aficionados deoarece s-a chicotit copios la glumele tarantinesti, culminind cu hohote de ris sincere la faza (spoiler alert!) in care kurt russel a borit singe direct pe fata lu’ jennifer jason leigh.
deci da. si de data asta a fost un eveniment. si nu numai pentru ca ne-am putut descotorosi pentru vreo 4 ore de copchilul cu care a trebuit sa negociem 2 zile ca sa ne lase la hilm. am avut parte de toate ingredientele din celebra reteta a lui tarantino si m-am bucurat din plin. poate ca de data asta a scapat “un virf de cutit” de prea multa imagine, si de-aia pe alocuri m-a incercat o nerabdare, o neliniste asa… da’ cine stie daca o mai fi asa la a doua vizionare!
in final as vrea sa inchei cu un mesaj de incheiere (sic!): deci domnule tarantino, bai quentine, tine-o tot asa. iar voua, bai cinefililor, mergeti la cinema. mai lasati dracu’ torentele si serviciile de streaming, ca nu acolo se vad filmele adevarate!
