proaspat intors din concediu, deci cu ultimii bani de pe cardul de credit, am achizitionat albumul sol invictus al formatiei vocal-instrumentale faith no more. niste preferati ai mei din vremuri imemoriale, cam de cind cea mai proasta muzica atunci era de departe mai buna ca cea mai buna de-acum. cum ar veni de cind se potcovea puricele cu ’90-’99 de ocale etc, etc.
tre’ sa recunosc ca albumul asta are pentru mine o oarecare valoare sentimentala, fiind lansat la doua zile de ziua in care am prins cel de-al patruj’lea trandafir de la moldova in ce-a fost verde si s-a cam uscat, si pe care (album) tare mi l-as fi dorit cado’ de ziua mea, dar n-a fost sa fie.
dupa cum v-ati obisnuit probabil, mie imi place sa scriu ode. e o deformatie capatata in scoala comunista, cind in fiecare compunere trebuia sa laudam pe careva: nea’ nicu, partidul, stefan cel mare sau eminescu. norocul meu cu sol invictus ca e bun si merita o oda. pe care n-am s-o dezvolt insa de data asta la nivelul compunerilor din scoala generala.
daca ar fi sa va spun cel mai important lucru despre creatia asta artistica, v-as spune ca e surprinzatoare. si cum dracu’ sa nu fie, ca doar vorbim de fnm. care n-au fost niciodata previzibili si e bine ca nu s-au schimbat lucrurile nici acum. dupa ce mi-a trecut senzatia de what the fuck is this!, cam pe la a doua – a treia ascultare, am inceput sa pricep cate ceva. asa-s eu mai greu de cap. pe la a 10-a ascultare, daca nu ma voi fi plictisit, il voi avea intiparit in adn, alaturi de celelalte american manele pe care ni le-au dat oamenii astia de-a lungul vremii.
cam ceea ce va doresc si voua.