am primit astazi pe mail un articol al lui razvan exarhu. nu stiu unde, nu stiu cind a fost publicat si nici n-am timp sa verific. sper ca maestrul sa nu se supere ca-l citez pe site-ul asta cu trafic foarte mic:

‘Securitanţa şi siguritatea
Atunci când oamenii spun minciuni obişnuiesc să folosească excesiv cuvântul sincer. Sincer, te iubesc. Sincer, mi-e foame. Sincer, nu mint. Sincer, sunt sincer. De aceea, sincer nu înţeleg de ce se amestecă atât de tare principiile morale şi etice cu nevoia naturală de a afla adevărul. E bine să ne cunoaştem ticăloşii, dar de ce să apelăm de fiecare data când suntem lăsaţi să mai aflăm câte ceva la aceeaşi retorică patetică? De ce, nici după atâta timp, nu suntem capabili să folosim nuanţele şi nu acţionăm în spiritul momentului pe care-1 trăim, nu în conformitate cu frustrările acumulate între timp? Cea mai intensă activitate la nivel naţional pare a fi reconstruirea unui dinozaur pornind de la nişte oase de coţofană. Ceea ce ştim acum pare întotdeauna că reprezintă adevărul şi, de aceea, nimeni nu pierde ocazia de a trage nişte concluzii emoţionante despre libertate, dreptate şi alte chestii. Instinctele literar-artistice par să fi înghiţit definitiv luciditatea şi măsura pe care le impune trecerea timpului.
Criza de nervi, isteria, diatriba, mama mă-tii şi alte figuri stilistice ţin loc de dialog întotdeauna când nevoia de a-i judeca pe alţii e mai tare decât puterea de a judeca ce spui. Sincer, nu cred că toate aceste voci care ne umflă jugulara suferă de infantilism sau chiar de prostie. Şi cu toate astea, nu te poţi stăpâni să te întrebi de ce o iau atât de personal, de ce o luăm cu toţii atât de personal? De unde vine starea asta marţială care ne face atât de aspri, dar severi? Să fie o criză întârziată de pubertate naţională în care luăm de bune lucrurile pe care le citim în cărţi şi ne gândim să le aplicam oriunde ni se pare că putem spune ceva definitiv? Am citit atâtea luări de cuvânt penibiloide zilele astea şi m-am simţit ca în maladiva piesa de teatru moralist din decembrie ’89, când Rebengiuc punea hârtia igienică pe masă şi Iiiceanu le vorbea lichelelor ca şi cum acestea ar fi stat să asculte. Astăzi, domnul Liiceanu îşi publică apelul moralizator, în mod ironic, în ziarul lui SOV, şi totuşi vorbim în continuare despre principii. Dezgustul suveran, dezamăgirea profund intimă ies la suprafaţă odată cu nişte dosare despre care prea rar se întreabă cineva cine le dă drumul de la fundul lacului. Un securist a aruncat o piatră şi toţi înţelepţii se reped să o scoată, aplaudaţi de pe margine de o galerie cu pietre în mână. Tonul categoric cu care toate aceste faruri luminoase interpretează puţina mizerie pe care o au la dispoziţie dublează absurdul sinistru al situaţiei şi menţin viu spiritul răului care umblă liber printre noi.
Ca de obicei, orice moment delicat reuşeşte să fie trimis în ridicol de actorii care vor să fie Hamleţi. Dacă momentul purificării la faţă a României a fost bine evitat după Revoluţie, iată că încă o dată nevoia fiecărui comentator de a avea o opinie care să intre în istorie despre un fenomen care abia dacă a început, probabil va reuşi să trimită definitiv la culcare o poveste pe viaţă şi moarte. Să prezinţi şi să tratezi nişte informatori ca pe nişte piese cel puţin la fel de importante precum cei care instrumentau un sistem suferă fie de naivitate, fie de o rea-intenţie de plan secund. Sunt opinii care susţin că nu trebuie deconspiraţi decât politicienii, poliţiştii, preoţii şi femeile gravide. Că nu trebuie să ne ocupăm de muncitori, instalatori şi de alte categorii profesionale. Sau că trebuie să ne ocupăm de toţi, dar până atunci să le tragem celor pe care îi prindem şuturi în gură pentru toţi cei care nu au ieşit încă la apel. Şi ceea ce sincer nu înţeleg este de ce trebuie să avem păreri atât de ferme, atât de tranşante’ despre ceva atât de departe de noi acum? Ce ar urma să se întâmple după ce tot poporul i-ar scuipa în ochi pe cei daţi la această nesfârşită emisiune Reflector? Ce s-ar schimba după ce am vorbi cu toţii în acelaşi timp despre celebrele cuvinte cu majusculă şi valoare simbolică la umbra cărora moraliştii îşi bat nevestele şi iau şpagă?
Urmează cumva o revoluţie morală şi nu au apucat să ne anunţe organele abilitate? De unde vine această siguranţă cu care ieşim din timp atunci când vorbim despre Securitate şi dăm lecţii de parcă am fi statui cu toţii? Ce monstru se va naşte din mama Confuzia şi tata Manipularea? Şi cum aţi comenta dumneavoastră faptul ca exact în aceste clipe în care suntem cu toţii mai intransigenţi Dumnezeu de răsplăteşte. Guineea a început să-şi plătească datoriile către România. Bravo!’

Un singur comentariu: se simte o oarecare frustrare in fraza ‘liiceanu isi publica apelul moralizator in ziarul lui SOV (aka Cotidianul)’din care ghicesc ca despartirea de ‘baietii de la catavencu’ nu s-a facut tocmai pasnic.in rest, ca de obicei.
exarhu rules!