Aug 26

(inca un) espresso

  • s-a indignat si si-a dat cu parerea toata suflarea ref la ce a zis naumovici despre locul femeii in creative advertising. ce mai freamat, ce mai zbucium, si ce de carne s-a indesat in frigiderul (cumparat de la altex, cum altfel!) impricinatului. nu-i pling de mila, sint sigur ca ii rezista coafura si la chestii mai grele. dar nu pot sa nu remarc asemanarile si mai ales deosebirile cu situatia baiatului de la saatchi (daca ati deschis tirziu frigiderele, aici si aici). bine, oameni de alt calibru, alt nivel de exprimare, alta reactie, nobles oblij cum ar veni.
  • sug cind vine vorba de amintit zilele de nastere ale apropiatilor. si ar trebui sa ma credeti pe cuvint, nu pot sa va zic aici cit de des si grav am dat-o cu mucii in fasole pe tema asta. dar am un prieten care e nascut pe 23 august si de a carui aniversare nu uit niciodata. intr-o lume perfecta, ceilalti prieteni ai mei (daca e!) ar fi nascuti de valanteins dei, unu mai, blec fraidei si intai decembrie. remarcati ca n-am nevoie de degetele de la mai multe maini?
  • vine un moment cind treaz fiind, incerci sa opresti aerul conditionat cu telecomanda de la televizor. asta dupa ce in prealabil ai incercat de citeva ori sa intri in scara blocului cu badge-ul de la munca. am aflat insa ca nu sint singur. doamne(le)-ajuta!
  • mini me ma roaga mereu sa-l adorm seara cu povestiri de cind eram eu mic si cu ce-am facut la serviciu peste zi. greu, pentru ca epuizez ambele subiecte in mai putin de cinci minute (povestile cu betiile nu se pun, si nici nu lucrez ca marinar sau pompier ca sa adun puncta pe partea de aventura!) iar lui ii ia cel putin jumatate de ora sa adoarma. de mi-ar fi pregatit cineva acum douj’ de ani pentru treaba asta poate imi alegeam alt drum in viata si aveam mai multe de povestit. cum zice si baiatul asta aici.
Apr 27

povestea cartii cu povesti

2016-04-27 13.53.48domnul invatator avea un obicei foarte placut: in fiecare simbata ne citea o ora din cartea cu povesti, pe care o tinea in fisetul (dulapul) de metal, laolalta cu grisinele si cu alte materiale didactice.

era o carte mare, cu coperti cartonate, groase, pe care dumnealui o tinea invelita intr-o coala de hirtie albastra. paginile aveau la colturile de jos bagate in niste colturi de plic, sa le protejeze de indoit si de murdarie. sint convins ca asa mi s-a transmis ideea ca cu cartile trebuie sa umbli cu grija si ca trebuie sa le pastrezi in siguranta, ca pe niste obiecte de valoare.

cum ziceam, in primii 2-3 ani cel putin, in fiecare simbata (pentru cei care au deschis televizoarele mai tirziu, pe vremea ailalta simbata era zi lucratoare, deci mergeam si la scoala), ultima ora incepea cu un adevarat ritual: domnul dabija descuia fisetul sau de metal, scoatea cu gesturi calculate cartea, o aseza pe catedra si o deschidea intr-un anume loc – planificase de dinainte ce poveste ne citeste. noi ne foiam emotionati in banca si ne dadeam coate, rizind pe infundate pentru ca asa reuseam sa ne mai exteriorizam emotiile. si dumnealui ne citea cu voce calda, cu intonatie, povestea din acea saptamana. si ora aia era cea mai frumoasa si mai scurta din saptamina.

sa fi fost prin clasa a doua sau a treia, in ultima zi de dinainte de vacanta de iarna, cind domnul invatator mi-a zis sa mai ramin in clasa dupa ore. dupa ce au iesit toti copii din clasa, cu aceleasi miscari ritualice a descuiat fisetul de metal, a scos cartea si mi-a zis s-o iau acasa sa o citesc in vacanta. mi-a tinut bineinteles o scurta prelegere in ceea ce priveste utilizarea si m-a amenintat pe un ton blind ca daca i-o murdaresc se supara foarte tare. am pus-o in ghiozdan si am plecat acasa, pasind atent. in definitiv caram cu mine cel mai de pret lucru pe care il vazusem pina atunci.

habar n-am nici pina in ziua de azi daca maica-mea ii povestise invatatorului ceva despre fascinatia pe care mi-o stirnise cartea aia. cert e ca am primit-o ca pe o mare favoare si ca vacanta aia de iarna a trecut la fel de repede ca ultimele ore din zilele de simbata. poate chiar mai repede, pentru ca nu cred sa fi reusit sa citesc mai mult de doua povesti de unul singur in cele doua sau poate trei saptamani de vacanta. si pentru ca e prima carte pe care am citit-o in viata mea (manualele nu se pun!) imi aduc aminte ca si cum ar fi fost ieri paginile ei lucioase, literele caligrafiate de la inceputul fiecarei povesti, ilustratiile si celelalte desene care ornau paginile. si mirosul. mai ales mirosul de carte buna.

deunazi, ma blimbam cu micul meu terorist printr-o librarie. am descoperit o editie care se apropie cit de cit de varianta idealizata a copilariei mele: povestile fratilor grimm. nu e la fel de mare si nici la fel de frumoasa. dar macar miroase a carte buna. sa speram ca o sa-i placa. cit despre mine, abia astept sa ajung acasa si sa-i citesc despre muzicantii din bremen.

Jun 02

parenting si voie buna

v-ati uitat vreodata la fetele celor care ies cu copiii (al treilea i e later edit!) in weekend? la mall, in parcuri, la locurile de joaca (cele oribile, dintre blocuri), la iarba verde, la plaja etc? triste, nu-i asa? iesitul cu familia ar trebui sa fie placut, daca nu distractiv. cel putin asa ne arata americanii in filme.

uitindu-ma in jur, cind eu insumi ies cu progenitura, vad mai mereu fete de oameni tristi, chinuiti de oboseala, nervosi. sint nervosi pe ala micu si bineinteles intre ei: ma-sa e nervoasa pe tac-su si tac-su pe ma-sa. sint nervosi pe copilul altora sau pe ma-sa altui copil.

dincolo de sentimentul existent sau nu de empatie cu cei asemenea, trebuie sa dau explicatii tinarului vlastar care mai mereu casca gura la tot felul de interactiuni intre mamele, tatii si copiii altora. nu intotdeauna astia merg la cursuri sau citesc carti de parenting iar asta se vede cu ochiul liber. cei mai crispati mi se par aia cu copii mici (pana in 5-6 ani), desi am vazut “faze” si cu parinti cu copii mai mari.

ma intreb daca asta e o chestie romaneasca sau e o caracteristica a oamenilor cu copii mici. sau o chestie a oamenilor printre care ma invirt deobicei. pentru ca am vazut mai demult pe o plaja in strainatate doua familii cu copii (in total erau vreo 4-5) de diferite virste. parintii se distrau de minune pe seama celor mici care incropisera un fel de sceneta de teatru sau talent show. mi s-a parut chiar ca traiesc momentele vietii lor, atit de sincera si de deplina mi se parea buna lor dispozitie. la noi n-am vazut pina acum nimic similar si nu pot sa nu ma intreb de ce.

poti sa dai vina pe stres sau pe neajunsurile de zi cu zi. poti sa te gindesti la lipsa de sprijin cu care se confrunta tinerii parinti. la lipsa de educatie. la aglomeratie. la caldura de-afara. la frigul din case. cred totusi ca crescutul copiilor ar trebui sa fie o indeletnicire placuta. ca daca nu asta, atunci care?