un concept foarte trendy in zilele noastre si in zilele altor corporatisti ca noi, este coaching-ul. si nu, n-o sa va spun iar bancul cu lada de scule ci o s-o dau pe nostalgie.
cind vine vorba despre coaching, eu ma gindesc imediat la invatatorul meu, domnul dabija. as zice ca e primul coach pe care l-am avut, asta pentru ca spre deosebire de majoritatea profesorilor mei, se folosea cu rabdare de duhul blindetii si puterea exemplului ca sa ne invete pe noi, al’de mucea, sa scriem, sa citim, sa socotim si celelalte.
domnul dabija era si un apicultor pasionat si se folosea de produsul acestei pasiuni ca sa ne recompenseze din cind in cind pentru eforturile si mai ales pentru rezultatele iesite din comun. teoretic cu totii eram beneficiari ai borcanului cu miere dar in realitate doar citiva ajungeam sa ne lingem vreodata pe degete.
insa domnul dabija mai avea in aresenalul sau, pe linga rabdare, duhul blindetii, puterea exemplului si borcanul cu miere, niste “grisine” pe care le tinea inchise in fisetul sau de metal si la care mai apela din cind in cind. “grisinele” erau de fapt niste nuiele din lemn de corn sau de alun, de grosimea unui creion, pe care le folosea pentru pedepse. primeai “la palma” 5 sau 10 in functie de cit de grava era abaterea. desigur, parintii moderni ca mine ar turba de furie sa afle ca asa ceva se intimpla copilului lor in zilele noastre, dar asta e alta discutie.
ma simt nevoit sa precizez din capul locului ca, cel putin in cazul domnului invatator, aceasta masura era una de ultima instanta. treceau uneori zile, poate chiar saptamini si “grisina” nu iesea deloc din fiset.iar cind era nevoit sa se foloseasca de grisina, domnul dabija nu se simtea deloc confortabil cu situatia. se inrosea pina in virful urechilor, avea un tremurat ciudat in voce (fara a ridica insa tonul) si chiar transpira vizibil. iar noua ne era mai mult rusine decit teama atunci cind ne confruntam cu situatia.
unul din clientii constanti ai masurii educative extreme era colegul meu sorin g. era un copil maruntel, introvertit si destul de cuminte prin comparatie. nu parea a fi extraordinar de inteligent (cel putin dupa normele de-atunci) dar venea constant la scoala. cu notele era mereu la limita de trecere, si asta il facea candidatul ideal la “grisina”. provenea dintr-o familie cu multi copii si destul de saraca, ceea ce ii limita serios posibilitatile de a studia individual. rezultatul era ca mereu era prins in off side cu temele si cum in clasa nu se prindea mai nimic de el, nu evolua in nici un fel, nu inregistra parca nici un fel de progres. pe la sfirsitul clasei a doua parea ca stie cam la fel de mult cit in clasa intii. sau poate stia dar nu voia s-arate.
lui sorin ii era frica de “grisina”. cind il scotea in fata stia ca inevitabil si-o va lua, fie pentru ca nu-si facuse tema, fie pentru ca nu-si invatase lectia, fie ca si-o invatase (rar!) dar stia ca nu va putea raspunde corect intrebarilor. drumul pina la catedra era un chin si parea ca dureaza o vesnicie, iar cind ajungea acolo era rosu pina in virful urechilor si uneori tremura. de partea cealalta, domnul dabija la fel de rosu si cu vocea si miinile tremurinde ii aplica pedeapsa cu o graba vizibila. momentul era penibil si trebuia cit mai repede consumat.
nici “grisina”, nici repartizarea lui sorin in banca cu elevii cei mai buni, nici orele state dupa program pentru a-l ajuta la teme, nici discutiile cu parintii pentru a-l ajuta sa gaseasca ceva mai mult timp acasa pentru studiu si nici alte metode n-au facut din sorin g un elev stralucit. mai incolo nu-mi mai amintesc ce s-a intimplat cu el, dar sint convins ca nu s-a transformat intr-un armasar ca in poveste.
a ramas tot mirtoaga, pentru ca oricit de bun ar fi coach-ul, si oricit de corect ar fi aplicat programul de coaching, pentru rezultat e nevoie si de disponibilitatea si de capacitatea subiectului, a invatacelului. care uneori nu sint acolo. iar daca nu-s acolo, nici mierea si nici grisinele nu te-ajuta.
disclaimer: acesta e un pretext pentru inca un acces de nostalgie. am amestecat voit concepte corporatiste de coaching si motivare a personalului. nu am tinut mortis sa reinterpretez metafora cu batul si morcovul de care probabil v-ati saturat. incerc de fiecare data o mare dezamagire cind constat ca am dat-o in bara cu coaching-ul. dar asta nu ma face sa renunt ci sa-mi doresc sa devin mai bun.
tot timpul m-am intrebat de unde se inspira toti gigeii contra in lupta lor contra neuronilor oamenilor bine intentionati (asa ca mine, sic!) din corporatii. n-am aflat inca, insa asemenea baladelor stramosesti de la noi sau de la altii, cred ca arsenalul e rezultatul secolelor de experienta si folclor transmis pe cale orala. niste baieti (cia) le-au cristalizat prin 1944 intr-un manual de bune practici, desecretizat.
una din marile teme in literatura corporatista de specialitate dar si in viata corporatistului este evaluarea anuala. profit sa fac muci si acest subiect, mai ales ca sezonul evaluarilor e inca departe. pentru ca se intimpla in primele doua luni ale anului, adica dupa ce iti vei fi facut singur 
pentru cei care au deschis mai tirziu dictionarele, plescarul e unu’ care umbla dupa mocangeala, pleasca adica. free rider. sau parazit. raman totusi la termenul 
luna august este cel mai probabil luna in care se freaca menta cel mai mult la serviciu. fiti sinceri, vi se intimpla si voua, nu numa’ mie.