acum 25 de ani as fi dat orice sa-l vad pe dinescu la 5 metri in fata mea. imi placea puloverul lui vechi si gaurit si eram convins ca asta e spiritul revolutiei. ei da, care revolutie?! ma apucasem si eu sa port un pulover larg pe care-l gaurisem in cuiele de la bancile scolii. repetam aproape mecanic gestul de a-i sufleca minecile lungi si chiar daca nu puteam face cine stie ce revolutie in oraselul de provincie din fundul moldovei in care ma aflam atunci, credeam sincer ca vremile noi pe care urma sa le traim trebuiau sa fie ca dinescu: tumultoase si cu idei mai bune si mai multe decit pot exprima uneori cuvintele.
ei bine, mi-am vazut visul cu ochii. l-am vazut pe dinescu in weekendul asta la mai putin de 5 metri in fata mea. vindea vin, pastrama si sarmale din productie proprie la un eveniment (sa zicem) cultural din gradina verona. as fi putut sa cumpar din librarie o carte cu poeziile lui si sa merg sa-i cer un autograf spunindu-i cit de mult il admir si cit de model mi-a fost in adolescenta. dar n-am facut-o (poate si pentru ca sint timid) dar parca nu era nici locul, dar mai ales timpul pentru asa ceva. m-am asezat la o masa si l-am urmarit cum se agita, umblind de colo colo cu cite o bucata de carne sau cite un borcan cu zacusca in mina si incercind sa fie customer friendly cu pensionarii aliniati la coada pentru a-i achizitiona delicatesele.m-am intristat si m-am multumit sa pun pe feisbuc o poza cu una din poeziile sale, tiparite pe o coala de hirtie si pusa pe fiecare dintre mesele de pe terasa in chip de suport de scrumiera.
de partea cealalta eu, om la casa mea, reprezentant de baza al noului middle class, nu asa pasionat de mincare si bucatarie dar parca inca insetat de poezie.
fratilor, revolutia culinara a invins!
desi am semnat azi mai multe hirtii (obisnuiesc sa-mi pun data imediat sub semnatura, indiferent ce semnez), am realizat ce data e azi, 22 decembrie, abia la ora 5 pm frunzarind twitterul.