domnul invatator avea un obicei foarte placut: in fiecare simbata ne citea o ora din cartea cu povesti, pe care o tinea in fisetul (dulapul) de metal, laolalta cu grisinele si cu alte materiale didactice.

era o carte mare, cu coperti cartonate, groase, pe care dumnealui o tinea invelita intr-o coala de hirtie albastra. paginile aveau la colturile de jos bagate in niste colturi de plic, sa le protejeze de indoit si de murdarie. sint convins ca asa mi s-a transmis ideea ca cu cartile trebuie sa umbli cu grija si ca trebuie sa le pastrezi in siguranta, ca pe niste obiecte de valoare.

cum ziceam, in primii 2-3 ani cel putin, in fiecare simbata (pentru cei care au deschis televizoarele mai tirziu, pe vremea ailalta simbata era zi lucratoare, deci mergeam si la scoala), ultima ora incepea cu un adevarat ritual: domnul dabija descuia fisetul sau de metal, scoatea cu gesturi calculate cartea, o aseza pe catedra si o deschidea intr-un anume loc – planificase de dinainte ce poveste ne citeste. noi ne foiam emotionati in banca si ne dadeam coate, rizind pe infundate pentru ca asa reuseam sa ne mai exteriorizam emotiile. si dumnealui ne citea cu voce calda, cu intonatie, povestea din acea saptamana. si ora aia era cea mai frumoasa si mai scurta din saptamina.

sa fi fost prin clasa a doua sau a treia, in ultima zi de dinainte de vacanta de iarna, cind domnul invatator mi-a zis sa mai ramin in clasa dupa ore. dupa ce au iesit toti copii din clasa, cu aceleasi miscari ritualice a descuiat fisetul de metal, a scos cartea si mi-a zis s-o iau acasa sa o citesc in vacanta. mi-a tinut bineinteles o scurta prelegere in ceea ce priveste utilizarea si m-a amenintat pe un ton blind ca daca i-o murdaresc se supara foarte tare. am pus-o in ghiozdan si am plecat acasa, pasind atent. in definitiv caram cu mine cel mai de pret lucru pe care il vazusem pina atunci.

habar n-am nici pina in ziua de azi daca maica-mea ii povestise invatatorului ceva despre fascinatia pe care mi-o stirnise cartea aia. cert e ca am primit-o ca pe o mare favoare si ca vacanta aia de iarna a trecut la fel de repede ca ultimele ore din zilele de simbata. poate chiar mai repede, pentru ca nu cred sa fi reusit sa citesc mai mult de doua povesti de unul singur in cele doua sau poate trei saptamani de vacanta. si pentru ca e prima carte pe care am citit-o in viata mea (manualele nu se pun!) imi aduc aminte ca si cum ar fi fost ieri paginile ei lucioase, literele caligrafiate de la inceputul fiecarei povesti, ilustratiile si celelalte desene care ornau paginile. si mirosul. mai ales mirosul de carte buna.

deunazi, ma blimbam cu micul meu terorist printr-o librarie. am descoperit o editie care se apropie cit de cit de varianta idealizata a copilariei mele: povestile fratilor grimm. nu e la fel de mare si nici la fel de frumoasa. dar macar miroase a carte buna. sa speram ca o sa-i placa. cit despre mine, abia astept sa ajung acasa si sa-i citesc despre muzicantii din bremen.