proaspat intors din concediu, deci cu ultimii bani de pe cardul de credit, am achizitionat albumul sol invictus al formatiei vocal-instrumentale faith no more. niste preferati ai mei din vremuri imemoriale, cam de cind cea mai proasta muzica atunci era de departe mai buna ca cea mai buna de-acum. cum ar veni de cind se potcovea puricele cu ’90-’99 de ocale etc, etc.
tre’ sa recunosc ca albumul asta are pentru mine o oarecare valoare sentimentala, fiind lansat la doua zile de ziua in care am prins cel de-al patruj’lea trandafir de la moldova in ce-a fost verde si s-a cam uscat, si pe care (album) tare mi l-as fi dorit cado’ de ziua mea, dar n-a fost sa fie.
dupa cum v-ati obisnuit probabil, mie imi place sa scriu ode. e o deformatie capatata in scoala comunista, cind in fiecare compunere trebuia sa laudam pe careva: nea’ nicu, partidul, stefan cel mare sau eminescu. norocul meu cu sol invictus ca e bun si merita o oda. pe care n-am s-o dezvolt insa de data asta la nivelul compunerilor din scoala generala.
daca ar fi sa va spun cel mai important lucru despre creatia asta artistica, v-as spune ca e surprinzatoare. si cum dracu’ sa nu fie, ca doar vorbim de fnm. care n-au fost niciodata previzibili si e bine ca nu s-au schimbat lucrurile nici acum. dupa ce mi-a trecut senzatia de what the fuck is this!, cam pe la a doua – a treia ascultare, am inceput sa pricep cate ceva. asa-s eu mai greu de cap. pe la a 10-a ascultare, daca nu ma voi fi plictisit, il voi avea intiparit in adn, alaturi de celelalte american manele pe care ni le-au dat oamenii astia de-a lungul vremii.
cam ceea ce va doresc si voua.
asa cum pe proust mincatul de madeline il facea sa-si aduca aminte de matusa-sa (sau de copilarie, sau de copilaria la matusa-sa) asa si pe mine ascultatul de muzica.
pai de cand n-am mai scris eu o “recenzie”! alta data va omoram cu cronici care mai de care mai de care. de fime, de poieti de literatura, de artisti muzicali, de cite si mai cite! ma laud, bineinteles ca nu-s atit de cultivat.
