profa de franceza mi-a zis odata cand m-a prins cu lectia neinvatata ca sint “brinza buna in burduf de ciine”. impresia ei era ca nu vreau sa invat limba lui beaudlaire (sau balzac, whatever!) in timp ce eu simteam ca nu (mai) pot. asta se intimpla prin clasa a noua sau a zecea.
de fapt, nu puteam invata franceza pentru ca nu ma ajuta nici prezenta si nici metoda ei. tanti asta era genul de persoana nascuta batrina (arata la 40 de parca avea 50, si la 70 probabil ca arata tot ca la 50), pretioasa si fara cine stie ce metoda pedagogica. nu reusea sa-mi stirneasca nicicum interesul si in timp a reusit sa ma faca chiar sa prind un fel de ura si pentru limba si pentru poporul cu pricina. desi saracii nu mi-au facut nimic, pentru ca arareori ne-am intilnit personal.
la franceza n-am mai evoluat deloc de-atunci, insa caracterizarea mi-a ramas intiparita in minte, si este auto-biciuiala suprema pe care mi-o administrez in situatiile in care mi se pare (constat) ca ma pozitionez sub potential. mai ales atunci cand am cite ceva de lucru dar nu suficient de apetisant sau urgent sau important incit sa ma determine sa ma misc. uneori acest “stimulent” functioneaza, in sensul ca ma determina sa fac totusi (si) ceea ce nu-mi face placere, alteori nu.
am ajuns la al patrulea paragraf si mi-am dat seama ca nu stiu ce vreau sa va transmit.
educatia (comunista, dar nu stiu daca are mare legatura!) pe care am primit-o m-a invatat ca in viata nu faci numai lucruri care iti plac ci si din acelea care trebuie facute (chiar daca nu-ti fac placere). am in vedere aici chestiunile profesionale. e o trasatura pe care o observ din ce in ce mai rar la generatiile mai tinere, si nu cred neaparat ca e ceva rau in asta. de fapt, odata cu inaintarea in virsta observ ca mi-e din ce in ce mai greu sa fac treburile care nu-mi fac placere si ca e nevoie sa-mi armonizez atent calendarul activitatilor neplacute cu bioritmul. adica sa mi le programez in momente de disponibilitate maxima, de dispozitie pozitiva samd. avansind in ierarhia corporatizda treaba asta e relativ usoara, pentru ca iti cistigi cu timpul oaresce independenta. nici nu vreau sa-mi amintesc cum e la “nivelul solului” unde trebuie sa faci mereu ce-ti zice seful. si ajung acum la morala bancului cu instalatorul si ucenicul:
“un instalator si un ucenicul sau aveau de rezolvat o problema de scurgere la fosa septica de la un client. aflati la locul interventiei, instalatorul ii spune ucenicului sa coboare in fosa sa vada unde e problema. ucenicul coboara, si in mai putin de un minut iese afara si spune ca n-a reusit sa identifice cauza problemei. nervos pe nepriceperea celui mic, instalatorul isi sufleca minecile si coboara personal. din cind in cind ii striga ucenicului aflat la suprafata sa-i dea cite o scula din trusa. dupa vreo 10 minute iese victorios dar plin de cacat din cap pina in picioare si-i spune ucenicului: “bai vasile, vezi ca daca nu bagi la cap, toata viata ta o sa cari lada cu scule!”
desi am semnat azi mai multe hirtii (obisnuiesc sa-mi pun data imediat sub semnatura, indiferent ce semnez), am realizat ce data e azi, 22 decembrie, abia la ora 5 pm frunzarind twitterul.
am avut intotdeauna o problema reala sa raspund la intrebarea asta.
una din “placerile” vietii de corporatist este follow-up-ul. daca ar fi sa ma intrebe mama ce fac la serviciu, cred ca cel mai corect si cuprinzator raspuns ar fi “follow-up”. si bineinteles sedinte. trebuie sa va spun ca mama are aproape 70 de ani, n-a fost angajata decat o scurta perioada dupa revolutie si daca despre sedinte are o idee cam ce sunt si la ce folosesc (desi si astea i se par nefiresc de multe in programul meu) despre follow-up n-are nici cea mai vaga idee ce poa’ sa-nsemne. si principala dificultate n-ar veni din exprimarea englezeasca, sunt sigur.
cum am vazut eu in filmul “urzeala tronurilor” aseara la hasbeo o replica care (sic!) mi-a placut (citez aproximativ):