m-a intrebat ieri o doamna pe strada daca stiu pe cineva care a pierdut “un ciine alb de-ala cu pete, nu stiu cum ii zice”. ca ieri doi tineri au intrebat-o pe strada daca cumva a auzit, si vazindu-ma ca am ciine s-a gindit ca poate stiu . ca ei ar vrea sa-l dea inapoi, nu sa-l tina. in caz ca aud ceva…
i-am spus ca o sa am in vedere.
citind chestia asta cu cei 3.28 de lei pentru care anaf a inchis pub18, mi-am amintit ultima vizita pe care am facut-o la localul cu pricina.
era cred prin 2001 si am comandat celebrele pulpe dezosate cu cartofi prajiti. cind a venit nota, care era semnificativ umflata, am citit ca pulpele pe care le mincasem aveau vreo 600g. as! l-am intrebat pe chelner cum explica treaba asta, si mi-a spus ca la ei pulpele se cintaresc cind sint inghetate, si ca probabil au avut ceva mai multa gheata. treaba s-a transat evident in favoarea lor, maxim ce puteam obtine era sa plec de-acolo si batut si cu banii luati.
asa ca ce face anaf imi convine pentru ca ma simt razbunat, chiar si acum, la 14 ani distanta. si nu cred ca nu sint eu singurul care si-a luat teapa la bombele din regie in ultimii 20 ani.
bravo anaf, tine-o tot asa! pentru ca razbunarea e cea mai buna razbunare, cum ar zice nemuritorul gambeta!
sint un mare fan linkedin. ma rog, al ideii (thanx to diacritica, initial scrisesem ideei) si nu neaparat al executiei. eu il folosesc ca pe o unealta profesionala, si ca sa nu bat prea mult campii va zic pe sleau: ca sa recrutez, ca sa fiu recrutat si ca sa aflu ce mai e nou prin industria/industriile care ma intereseaza. il mai folosesc si ca unealta de invatare, dar parca din ce in ce mai rar. as putea sa va zic chestiile astea si intr-un limbaj mai elevat, folosind termeni din social media pentru ca am oaresce habar de ei, dar n-o fac.
una peste alta, nu exista zi sa nu intru pe linkedin de vreo 4-5 ani incoace. cred ca am capatat un obicei incontrolabil/automatism, cam cum li se intimpla altora cu feisbuc. am observat ca oamenii in general respecta statutul de retea cu uz profesional, cu toate ca dintotdeauna au existat si pete de culoare.
ce ma agaseaza in ultima vreme sint citatele inspirationale, sub forma de e-card sau text chior. ca asta:
apoi mai sint testele de inteligenta ca astea:
oamenii care va sa zica s-au prins ca schepsisul cu linkedin e sa ai tot timpul activitate ca sa fii vizibil. adica sa pui cate ceva pe time line. problema e ca imi apar mie pe newsfeed si imi strica jucaria: gasesc mai greu continutul relevant, cel care ma intereseaza cum ar veni.
asadar, mai oamenilor cu care sint conectat! puneti/like-uiti/share-uiti/comentati mai bine un articol interesant pe care l-ati citit in ultima vreme. ca poate intereseaza si pe cei care va citesc postarile. testele si citatele pune-ti-le pe feisbuc. ca altfel va dau mute si apoi unfriend, nu numai pentru ca m-am lamurit care-i treaba cu voi, ci ca sa-mi curat cacatul de pe newsfeed. si altii or sa faca la fel ca mine.
[click aici pentru google photos]
acum 9 ani aveam un job boring. de fapt jobul nu era boring ci situatia in care ma aflam. asa ca mi-am facut un blog sa-mi umplu timpul. pentru ca oricit de disciplinat m-as da, la blog scriu in timpul serviciului (“sper sa nu m-auda baietii!”). asa a inceput totul.
in 9 ani blogul asta a trecut prin multe , exact ca omul din spatele lui. relatia noastra a evoluat, de la amantlic la casatorie si inapoi. i-am facut promisiuni pe care uneori mi le-am respectat (lights… camera… silence on the set…), si de cele mai multe ori nu (oda “la blog”. adica oda blogului). i-am luat casa noua (gata cu migrarea). l-am dus la operatii estetice (modificari, schimbari, ajustari, sa zicem ca asta ar cam fi…, gata cu emigrarea, mi-am tras maieu cu floare la butoniera, engambament.ro acum si pe aifon). l-am scos in lume (un an mai incolo: negoiu, kitzsteinhorn, amintiri din vacanta: creta, amsterdam, londra – versiunea mea). i-am povestit cate in luna si in stele (nehotarire, ce vrei sa te faci cand vei fi mare, bunatati din camara bulgarului, Tagged: 5 lucruri mai putin cunoscute). i-am impartasit cele mai ascunse dorinte (visul unei nopti de iarna, objects of desire, ora bilantului?). de cele mai multe ori am uitat ca e ziua lui (trei ani), alteori nu (bloghezi-nu bloghezi, vremea trece bai…, uan ir of bloghing).
ne-am iubit. ne-am certat. ne-am vazut. ne-am uitat. l-am impacat. m-a iertat. l-am neglijat. a murit. l-am resuscitat. acum la ceas aniversar nu-i mai fac promisiuni. nu-i mai cumpar cadouri. doar sunt curios cum ne-om petrece timpul in urmatorii 9 ani.
cand eram prin clasa a 12-a profa de fizica trebuia sa-si dea examenul de grad. asta presupunea sa tina cate o ora deschisa pentru fiecare clasa pe care o avea. noi eram singura ei clasa de-a 12-a si n-aveam evident nici in clin nici in mineca cu fizica. pe vremea aia ne pregateam (sanchi!) pentru bac si pentru admitere, si foarte putini (daca nu chiar niciunul) dintre noi nu intentiona sa includa materia asta in program. ca sa scape cu fata curata, profa a ales o lectie (ra ceva legat de teoria relativitatii cred) si timp de un trimestru, in fiecare ora (cred ca aveam doua pe saptamana, eram clasa de real) am repetat cu totii acea lectie, teorie aplicatii si laborator. am facut si role play-uri cum se zice. ne-a promis ca ne da cate un 10 la fiecare si ca (evident) ne da la toti medie de trecere pe anul respectiv daca trecem cu succes proba acelei ore deschise.
evident, treaba a mers snur. nu eram atit de dobitoci cit sa nu ne intre in cap o chestie care chiar daca nu ne interesa citusi de putin, o repetasem de vreo 20 de ori. e si meritul doamnei, care a pregatit totul foarte meticulos si cu maxima responsabilitate. inspectorul a fost literalmente impresionat, asa incit atunci cind la final a intrebat citi dintre voi de-aici dati la fizica a trebuit ca juma’ de clasa sa ridice mina, pentru a puncta la impresia artistica.
peste ceva ani aveam sa constat ca si la corporatie lucrurile se intimpla aproximativ la fel atunci cind are loc o vizita de la actionarul majoritar. top managementul se pregateste asiduu, iar daca cumva vizita presupune si intilniri cu directorasi sau sefuti, au loc pregatiri indelungate ale prezentarilor power point pe care ei trebuie sa le sustina. li se pune deasemenea in vedere ce trebuie sa spuna si ce nu. au loc sedinte de pregatire cu toata lumea la masa sau cu managerul coordonator, in care se fac – ati ghicit! – role play-uri. in limbajul corporate se mai spune sa ne aliniem, sa fim pe acceasi lungime de unda (to be on the same page). grija cea mai mare e sa se pupe cifrele, asa ca uneori ele se armonizeaza. se fac verificari incrucisate (cross-checks), se pun intrebari pregatitoare subtile. debutantii tremura, viseaza noaptea prezentarile. de cele mai multe ori fac greseala sa bea vreo 5 cafele inainte sa intre la prezentare, pentru ca au trebuit sa stea treji in noaptea precedenta ca sa termine prezentarea. efectul celor 5 cafele e de cele mai multe ori advers rezultatului sperat: cresc stresul, nesiguranta, transpiratia si mai deloc inspiratia.
cei mai hirsiiti stiu insa abordarea corecta e alta. secretul e sa pleci de la convingerea (de cele mai multe ori reala) ca interlocutorul nu stie mare lucru despre ce-i prezinti tu acolo. sau ca nu stie mai multe ca tine. de fapt nici nu prea conteaza ce/cit stie, pentru ca daca actionarul e pe modul frecat ridichea o sa ti-o frece indiferent ce-ai zice tu. schepsisul e sa fii sigur pe ce spui. indiferent ca e o timpenie sau nu. arta e atunci cand spui cu convingere timpenii pe care actionarul le cumpara. dar asta e doar pentru cei alesi. nesiguranta, pe de alta parte, te transforma in victima sigura. nu vorbim aici de cazurile in care chiar esti incompetent. atunci mai bine incerci sa faci rost de un medical pentru ziua cu pricina.
rareori intilnirile astea au vreo miza reala pentru sefuti, desi am vazut si cazuri rare soldate cu demisii sau concedieri. foarte rar – mai exact niciodata – am vazut vreo promovare. si unele si altele se intimpla mai des in serialele americane. obtii in cel mai bun caz o bataie pe spate, bravo gigele, tine-o tot asa. de cele mai multe ori efectul direct este munca suplimentara pe care trebuie sa o depuna sefutii sa recupereze cele citeva zile pe care le-au pierdut cu pregatirile pentru ora deschisa, timp in care nu s-au putut ocupa de treaba lor de zi cu zi (business as usual). asta daca chiar presteaza cit de cit ceva in cimpul muncii.
cred ca fiecare dintre noi cunoaste cel putin un om de felul asta, indiferent ca e coleg de serviciu, ruda sau vecin pe scara blocului. spre fericirea mea, eu am in momentul asta in minte un singur personaj, celelalte pe care le stiu s-au pierdut in negura vremurilor de odinioara (hop si cu metafora!).
omul e in primul rand foarte tenace si dedicat cauzei sale. as zice ca are un soi de minutiozitate, scrupulosenie pe care in timp a slefuit-o si a transformat-o in outstanding skill (n-am gasit alta rima!). e posibil ca unii din generatiile anterioare sa fi beneficiat si de o oarecare educatie in sensul asta. ma refer la puii de securisti. nu te poti abtine sa te intrebi cum dracu’ de tenacitatea si temeinicia sint folosite la a-ti freca tie ridichea si nu s-au putut indrepta catre o alta zona benefica celor din jur si de ce nu, organizatiei.
mai e apoi vorba despre insinct. individul simte intotdeauna cand esti pe cale sa realizezi ceva si tabara peste tine, te cotrobaie peste tot. vreau sa spun ca stie exact momentul, ti-o trage cind ti-e lumea mai draga. parca e ceva suspect ca e pe cale sa-ti iasa/ti-a iesit cutare lucru. mai ales daca nu s-a mai facut pina atunci. sigur te-ai gindit si la aia? si la ailalta? da’ pe ala l-ai intrebat? da’ altii cum fac? ai respectat normele interne? ce zice legal-ul? dar compliance-ul? eh, eu daca eram in locul tau…
ajungem astfel la esenta. pe om il fute grija de treaba ta. de cele mai multe ori nu se pricepe (n-are competente) pe zona ta. iar treaba pe care e pus sa si-o faca si-o face cu picioarele. uneori. pentru ca alte ori imprejurarile il ajuta sa para competent peste tot, inclusiv la ceea ce e pus sa faca. multa vreme m-am intrebat ce-l mana pe el in lupta. si chiar daca nu vreau sa par intelectual, mi-aduc aminte ca am citit de curind (cred ca in Bertrand Russel) ca de fapt cel mai puternic driver al actiunilor omului este/trebuie sa fie placerea. si cred ca asta e: oamenilor astora chiar le place sa faca rau altora, sa scurme in cacat, sa ti-o traga pe la spate etc. daca ar fi sa te iei dupa filosoful amintit, ei sunt niste oameni realizati. pentru ca fac ce le place.
fenomenul cel mai interesant e ca un astfel de om e capabil sa-ti suga toata energia intr-un dialog unu-la-unu. conversatiile telefonice cu el dureaza nemaipomenit de mult. schimburile de mailuri nu mai zic. daca te prinde pe culoar ai pus-o. pleci de-acolo impleticindu-te pe sapte carari. poti sa nu mai fii om o zi intreaga. te certi cu nevasta cand ajungi acasa, iti bati ciinele si nu stii de ce. nici eu n-am crezut pana nu mi s-a intamplat.