exista o anumita efervescenta in online si nu numai in legatura cu un anumit candidat. sa-l votam zice-se: ca e altfel, ca e oengist, ca e naturalist, ca ce ecologist, ca lupta cu sistemu’, ca a cistigat batalii importante in aceasta lupta, ca e matematician (daca era inginer avea vreo diferenta?!), ca e deosebit, ca nu ne-a dezamagit pina acum, si cite in luna si in stele. in plus, mai deunazi si unul din filosofii de baza ai natiei – pe care de-altfel il respect atit cit trebuie – ne indemna cu aplomb sa votam cu candidatu’ outsider. bannere online, bannere pe feisbuc, campanie cu bloggeri bine alesi, piar, endorsement. o campanie mult mai putin conventionala (si la prima vedere mai curata) decit a celorlalti candidati care au preferat sa imbrace orasul cu bannere si afise, sa umple strazile si cutiile postale cu flyere, sa scoata masinile si personalul de curatenie in strada la vedere, sa asflateze si/sau sa se umple de cacat la emisiunile de televiziune.
tre’ sa recunosc ca outsiderul m-a “atins”, l-am remarcat adica. dar nu m-a prea convins. poate pentru ca nu mi-a captat suficient de mult atentia (am si eu preocuparile mele), poate pentru ca n-am inteles de ce ar trebui sa-l ajut sa ajunga unde si-a propus (dincolo de cele enumerate mai sus) si ce cistig eu din chestia asta. si eu sunt deosebit, special, ma lupt cu sistemul (de mic chiar!) si am studii superioare intens bazate pe matematica (da, nu-s inginer!). nu-s oengist si nici ecologist, da’ niste asemanari tot gasim. avem deci o baza de la care sa pornim. dar mai departe, de ce as face-o totusi?!
si uite-asa am cazut in capcana. am scris si eu despre outsider desi nu am un interes sa fac acest lucru. is this marketing buzz or what?!
sa votam dara! sau nu. mai sint doua zile sa te hotarasti.
ei da, am fost in vacanta si in ciuda faptului ca nu regret asta, o sa incep relatarile traditionale (“amintiri de vacanta”) cu amintirile mai putin placute. asta pentru ca oricit de optimist si pozitiv ma invata astia de la televizor sa fiu, eu raman un nimeni posac, nemultumit si care-si varsa nadufurile acumulate in viata off line pe blog. un blog insignifiant si fara trafic, da’ asta-i o cu totul alta discutie.
care va sa zica am petrecut vacanta in romania. nici la turci, nici la greci. nici la spanioli nici altundeva aiurea. austeritate, deh. ca sa fiu mai precis, am petrecut vacanta (ma rog, o parte din ea) in zona caras-severin. si ca sa fiu si mai precis am avut doua locuri de “campare” – poiana marului si sasca montana (daca nu stiti pe unde vin astea, va recomand un gugal maps sau un atlas traditional, nici io nu stiam pe unde-s inainte sa plec).
ziceam ca doua locuri de campare am avut, care mi-au permis sa vizitez un pic de retezat cu imprejurimi si un pic de cheile nerei. frumoase locuri nimic de zis, poze si impresii cu alta ocazie, ca acum sint in dispozitie de “laudat” serviciile turistice, cum ziceam.
care va sa zica, prima poposire, poiana marului, hotel 3 stele, “cabana poiana marului” pe numele lui comercial. cu cazarea relativ in regula, desi la 3 stele nu stiu daca e permis sa-ti sara clanta de la baie si sa ti se scurga apa cind faci dus pe sub usa baii catre holul de la intrare. probabil ca am orientat “para” dusului gresit, imi asum o parte din vina, nu m-a deranjat foarte tare sa string apa cu prosopul, am mai patit-o chiar si acasa la mine. deci nu aici la cazare fu problema. ci la mincare. pe care am incercat-o din plin in prima seara, cind obositi dupa 9-10 ore de drum (despre drum si GPS/G maps va povestesc iarasi cu alta ocazie, daca am chef) n-am mai apucat sa cercetam imprejurimile culinare ci ne-am agatat toate sperantele in restaurantul hotelului de 3 stele “cabana poiana marului” cum ziceam ca ii zice.
pustiul de la receptie ne-a intimpinat calduros cu recomandarea sa mai intirziem cu coboritul la masa (in restaurant adica) pentru ca e aglomerat si bucatarul nu face fata. ok, am intirziat cit am putut, am cutezat coborirea la masa pe la un’spe noaptea (venisem pe la 10). meniul arata pe hirtie generos, insa pustiul de la receptie, care era si picol/chelner la restaurant si care a venit “sa ne ia comanda” a tinut sa ne recomade cu caldura “ceva care sa mearga mai repede” daca tot eram obositi si hamesiti. evident am mers pe recomandare. pastravi la gratar aveti?- avem. cu mamaliga si usturoi si respectiv cu cartofi se poate? – se poate. a mers repede, o ora pe ceas. ca sa nu ziceti ca exagerez cu pretentiile mele de turist nesimtit, la restaurant erau ocupate 3 mese, in total 10 persoane. mesenii in diverse faze de consum, unii la desert – cei mai multi, restul la primul fel – morti de foame, ca si noi.
dupa o ora cum ziceam, vine pastravul, il aduce pustiul de la receptie/chelner/picol. nu arata rau, oricum era intuneric. gustos pastravul nimic de zis. o singura problema avea, depedeve gastronomic, nu era curatat. de matze. mai tirziu aveam sa constatam ca mai avea inca o problema, depedeve financiar era foarte scump. si mai tirziu aveam sa constatam ca prin comparatie cu locurile in care se mai minca (in majoritate prost!) in zona era o adevarata teapa de orice pedeve. oricum, in mod traditional si cum sta bine etichetei unui restaurant al unui hotel de 3 stele din poiana marului – “cabana poiana marului” ziceam ca se numeste – baiatul de la receptie/chelner ne-a intrebat la sfarsit daca ne-a placut mincarea. adica “a cerut feedback”. si a mers si mai departe scuzindu-se intr-un fel ca a fost nevoit sa prepare el mincarea, pentru ca bucatarul “titular” avusese o problema si nu se mai putuse achita de sarcini. am aflat mai tirziu ca problema era ca se imbatase si probabil trebuise sa mearga la culcare. acelasi motiv a stat probabil si la originea faptului ca restaurantul si casa scarilor (care duceau spre cele 2 sau 3 etaje cu camere) erau pline de fum pentru ca nu pornise nimeni hota.
s-am incalecat pe-o roata, si-am lasat-o moarta cu mincarea in urmatoarele zile. mint, am incercat si omleta de la micul dejun de-a doua zi de dimineata, dovedindindu-ne ca sintem prosti mai degraba decit perseverenti. asadar, micele dejune ulterioare s-au petrecut din alimente reci cumparate de la billa, mult mai gustoase si prietenoase pentru sanatate decit ne oferea hotelul de 3 stele “cabana poaiana marului” din poiana marului. pretul la care poti beneficia si tu de aceste servicii in plin sezon turistic (inceput de luna august) este 120 RON cazare sau 140 RON cu mic dejun inclus, pe noapte. cina cu un peste bine facut si plini de matze plus mamaliga plus mujdei plus 2 beri – aprox 70 RON pe cap (sec) de consumator.
sumarizind, in poana marului turistul are foarte putine variante de a baga ceva la matz. exceptie, poate pensiunea Mili unde am mincat “decit o singura data” si nu tin neaparat sa bag mina in foc ca nu ar oferi surprize. locuri pe unde am mincat decent in zona, o terasa de fite din caras-severin, la 60 km si o pensiune mamut la sarmisegetusa (ulpia traiana), tot la 60 km da’ in directia opusa.
dupe o vreme ne-am mutat catre cheile nerei, ceva mai incolo. la sasca montana. unde chipurile incep, sau de unde poti sa incepi traseele in chei. n-are a cu nimic a face cu turismul, desi oamenii locului au ceva pretentii in acest sens. n-am incercat mincarea locului, am mers pe varianta ultra-safe billa (“ce-i mai bun pentru tine” – parca asa zice sloganu’). la un momendat in criza de timp am gustat o pizza traditionala cu salam foarte obosit luata la pachet de la un restaurant (coincidenta, tot de 3 stele) gol, din orsova. aici nu mincarea si cazarea a fost punctul forte. pentru ca tot ce am gasit a fost o camera plina de mucegai si umezeala de la pensiunea “casa de oaspeti montana” la superavantajosul pret de 80 lei pe noapte. e adevarat, n-am avut rezervare, si nici alta varianta cele citeva pensiuni mai mult sau mai putin aratoase fiind pline ochi si rezervate (unele) pina la toamna.
astea fiind zise, ca sa inchei si intr-o nota constructiva as zice ca daca esti amator de turism gastronomic in nici un caz n-ai ce cauta prin zona respectiva. locurile-s frumoase (chiar foarte frumoase) si daca tii neaparat le poti vedea cu mincare la pachet si rulota/cort. drumurile-s destul de ok, ai acces la locurile cu pricina relativ de la “sosea”. viata reala bate de departe google maps insa, si e bine sa mai intrebi in stinga-dreapta cum e drumul pina la sau care e cel mai bun drum pina la. sau mergi pe recomandari de la unii care au mai dat pe-acolo. sau mergi in turcia la ultraolinclisiv.
sa citam iar de pe linkedin, la un anunt de job, sectiunea “desired skills and experience”:
Cerinte OBLIGATORII (sublinierea mea):
-sa nu fi schimbat locurile de munca anterioare mai repede de 2 ani, indiferent de motiv- in caz contrar nici sa nu mai trimiteti CV-ul .-abilitate si viteza in editare documente Word+ Excel, navigare Internet – se da test de viteza si abilitate la interviu, asa ca daca nu va pricepeti, nu va pierdeti nici timpul vostru dar mai ales nici pe al nostru.
-sa aveti studii superioare, se cere obligatoriu sa fiti absolvent al unei facultati de STAT.
-sa aveti cunostiinte cel putin medii de limba engleza
Optional (sublinierea mea): este un avantaj daca ati terminat in Bucuresti liceul Sava, T. Vianu, Lazar, Moisil sau sunteti absolvent de ASE.
am ciciti undeva ca facebook devine un fel de haifav. din ce vad si linkedin se transforma tot in haifav, ca doara intersectia celor 3 multimi e gasca de cretini dornici de afirmare… ma rog.
as vrea sa ma opresc asupra primului bullet point: care va sa zica sa nu fi schimbat locurile de munca mai repede de doi ani indiferent care ar fi motivul… de exemplu un motiv ar fi ca ai un hr sau un gm care e in stare sa scrie genul asta de anunt de angajare.
ultimul bullet point mi se pare mult mai convingator. probabil ca patronul a facut clasa a noua la sava, a zecea la vianu, a uns’pea la lazar si l-a transferat ma-sa la moisil intr-a doi’spea ca stia ea pe cineva acolo in comisia de bacalaureat. ca fara bacalaureat obligatoriu nu putea puiu’ de securist sa intre la ase, nici macar optional, ca sa poa’ sa-si faca firma franciza de alarme auto dupe ce termina facultatea.
mi-am propus de nenumarate ori sa dau un parfum de utilitate blogului asta, sa fac si io ceea ce trebuie, adica sa transmit “si pe aceasta cale” un mesaj catre cei care ma citesc.
nu-mi iese aproape niciodata, si nu-mi va iesi nici de data asta, pentru ca ce fac io aici cu povestea revelionului ultramanelizat n-o sa va creeze vreo reactie de “a-ha!” ci o sa va reaminteasca ce e tara asta si mai ales cine-s oamenii ei.
stiu ca e la moda sa arunci cu cacat in tara si popor, sa te plingi ca te-ai saturat, sa ti se zica “daca nu-ti convine, de ce nu pleci” sa fii intrebat “da’ tu de ce nu faci ceva sa schimbi lucrurile?” si altele asijderea.
nu merg mai departe cu confesiunile, si nu va zic ce cred eu despre cum s-ar putea sa schimbam lucrurile, daca s-ar putea schimba, ce-ar trebui sa facem in plan personal ca sa fim mai intelegatori si mai toleranti cu aproapele nostru manelist… brr. mi se ridica parul maciuca numai cind mi-aduc aminte patania.
asadar care-i povestea…
ne-am decis undeva in septembrie impreuna cu un grup relativ restrans de prieteni sa ne petrecem revelionul intr-o frumoasa si noua pensiune de la munte. nu e obiceiul nostru sa petrecem revelionul “in deplasare” da’ cunosteam proprietarii, stiam locul, mai fuseseram, ne placuse. am crezut noi (greseala numarul unu) ca toate aceste ingrediente ne vor asigura un minisejur linistit cel putin, ca de distractie fara limita nu poate fi vorba in propozitie. ca asa sintem noi, ceva mai putin petrecareti. din motivul ca sintem nepetrecareti n-am avut suficienta putirinta sa luam toate camerele, adica sa adunam atita populatie cit “sa luam toata vila”. mai mult, prin noiembrie am aflat ca vom fi in inferioritate numerica, adica am lasat mai multe camere goale decit am ocupat. am mers inainte, am achitat rezervarile cu gindul (greseala numarul doi) ca ne-om intelege noi cu restul grupului.
programul se anunta interesant, aveam masa de revelion cu mincare traditionala, sanius moka, plimbare cu sania cu cai (daca ninge), carnaval pe 1 ianuarie…
am ajuns acolo pe 31, curtea era deja plina de masini. si cum nu pot sa ma abtin, va insirui masinile din curte: un bmw serie cinci, unu’ serie trei, un chiu sapte (dar nu alb, ci negru), un subaru impreza wrx/sti-modelul anterior, e adevarat, un mercedes clasa e (tot cu o generatie in urma)…si un dodge ceva (caliber cred, nu are prea mare relevanta). a inceput sa se infiripe banuiala.
care s-a confirmat undeva in jurul orei 23:30 cind in sala restaurantului a rasunat (pe bune, cu boxele la maxim) prima data maneaua lu’ salam. dupa o pauza de sampanie si artificii in curte, ne-am intors la masa. n-a durat mult si iar salam. si tot asa am servit salam pina la 2-3, citeodata in reprize de cite 4-5 repetitii ale aceleiasi bucati. caci gentelmenilor si lady-urilor (ca sa zic asa) le producea cu o mare bucurie sufleteasca o anumita bucata de salam. nu m-am prins (pentru ca bausem de necaz un pic mai multa tuica traditionala) si nici n-am avut rabdare sa aprofundez daca le placea salam in genral sau numai bucata respectiva. pe care bucata am auzit-o reprodusa cu obstinatie si a doua zi in vila de-alaturi, dimineata, pe la prinz si undeva inspre orele de culcare (ati ghicit iesisem sa plimb sarmalele)…
nu mai lungesc povestirea… s-a lasat cu batai si certuri intre manelisti, cu “discutii” legate de bani si meniu si contravaloare servicii purtate cu proprietarii pensiunii in gura mare, sa auda toata sala (reproduc aici ceea ce mi s-a parut mie un fel de replica definitorie: “bai, pe tine te-a ars cineva pina acuma?”/”Nu, ba, bineinteles”/”Ei, uite ca te arde acum!”) cu cite si mai cite aventuri romantice.
ce stiu sigur e ca in viata mea n-am mai servit atita manele. e prima data cind am luat atit de mult contact cu genul (prin “contact” intelege si tu ce vrei), si prima data cind mi-a venit sa plec de undeva inapoi acasa (dintr-o vacanta/sejur etc.) m-am tot gindit ca e din cauza sensibilitatii mele muzicale. insa nu prea e asa. oamenii aia chiar nu sint genul meu. sint exact aia de care ti-e sila/lehamite/greata “in viata sociala” de zi cu zi. in trafic, la cinema, la magazin, pe strada, in parc si pe scara blocului. aia care deschid geamul cind stau la semafor si-si sufla mucii direct pe geam afara. aia care se baga in fata la coada la bilete. aia de care se aseaza pe locul tau la cinema. alea care plimba ugegeurile in mall toata ziulica. aia, alea. am aflat ca maneaua uneste destine (in cazul nostru erau doua grupuri distincte care s-au imprietenit la catarama in timpul sejurului) dar le si desparte (noi ne-am contrat/am fost contrati si abia daca am schimbat 2-3 vorbe cu cei mai prietenosi dintre manelisti). am aflat ce e maneaua hard core si cit de dedicati sint fanii. mi s-a confirmat ca sintem in minoritate, si ca in ritmul asta vom fi disparuti in citiva ani. ma sparie gindul, nu exagerez… vom trai in rezervatii.
hai ca m-am plictisit, s-am incalecat pe o sa si v-am spus cit de salam am incheiat un an 2010 care a fost de tot salamul. doamne-ajuta ca iest inceput de salam a lu’ 2011 sa nu fie reprezentativ pentru tot anu’…
sfatu’ meu pentru anul asta: cititi o carte-n plm!
m-a ros intotdeauna curiozitatea (ca sa nu zic ca “m-a futut grija”) despre cum isi aleg baietii fetele si fetele baietii la virsta adolescentei. sa zicem clasa 11-12, ca ce e inainte de asta nu se prea pune de-adevaratelea.
pe vremea mea, in liceu, baietii alergau intotdeauna dupa fetele mai experimentate, si evident ca nu toti reuseau sa se cupleze cu cite una din asta. cei care reuseau erau de regula metalistii, categoria cea mai cool pe vremea aia. mai erau unii care preferau de-alea mici (clasa 8-9), “ca sa le creasca”, cum ziceau ei, si pe astia i-am banuit intotdeauna ca-s timizi si ca le e frica de fapt de “real stuff”. ma rog. astia erau hipiotii, plini de citate din morrison pe care nici ei nu le prea pricepeau. ultima categorie, cea mai intilnita era la aia a celor care se alegeau (sau poate preferau?) invariabil cu niste fete mici, bondoace, nici frumoase-nici urite si probabil foarte sentimentale. zic. astia erau astia mai grunge-alternative… pe-astia chiar nu-i intelegea nimeni cine sint si ce vor ei de fapt. erau un soi de emo, indie de-astia de-acum.
si ete cum mi-a venit timpenia asta in cap tocmai acu’: aseara vazui pe strada un cuplu de tinerei (max anu’ 1) care se pupau de mama focului la o trecere de pietoni. el inalt, relativ bine facut da’ mai mult genu’ ala durduliu, pleata indie (de-asta cu bretonul in ochi) usor cirliontat. ea mica si bondoaca, blondut-satena, max 1.60, x-ata si cu picioare cremwurst… poate chiar de-ala “polonez”.
