am citit mai demult un articol al unui domn care ne povestea disputa sa cu asociatia de blocatari pricinuita de un homless. dupa ceva oscilatii am simpatizat in sine-mi cu dumnealui, adica am tinut cu aurolacul. pentru ca daca nu ti se intimpla tie, e mai usor sa take sides, e mai usor sa te lasi convins de ala care are argumente rationale.

aseara am fost in masura sa-mi testez consecventa opiniei, pentru ca la usa mea de la apartamentul meu de bloc sforaia – pe la 12 noaptea – un astfel de cetatean. dupa un scurt schimb de idei dincoace de usa, in care am oscilat intre “lasa-l sa doarma ca nu ne afecteaza cu nimic, in fond e dincolo de usa” si “sunam la 112”, am luat problema in miini si am iesit dincolo de usa cu gindul sa conving cetateanul sa plece. n-a mers, omul era obosit, nu se putea ridica, ne-a promis ca nu face nici un rau dar ca nu pleaca pentru ca nu se simte bine.

am revenit la sentimente mai bune, in fond poate chiar era bolnav. dupa alte 10 minute, infrinti de mirosul de veceu public din anii ’90 care se insinua pe sub usa si de sforaiturile zdravene care se auzeau din cel mai indepartat cotlon al apartamentului de 2 camere cu pereti de bca, de “focarul de infectie”, precum si de faptul ca tricicleta lu ala micu’ era pe hol – si daca pleca homless-ul cu tricicleta?! – am iesit convins ca trebuie sa-l alung. am luat si golden retriever-ul cu mine, chiar daca a trebuit sa-l ridic de pe jos si sa il tirasc dupa mine pina la usa. am obtinut o victorie partiala: am recuperat tricicleta pretioasa si am aruncat mai incolo presul de la usa care era imbibat cu pisat. am platit toate acestea cu pretul usturimii in ochi de la miros si cu self esteem-ul sifonat, pentru ca in ciuda atitudinii ferme si a eforturilor intense de persuadare fizica si verbala pe care le-am depus, homless-ul nu s-a clintit de pe pozitie. poate 2-3 centimetri.

resemnat, am concluzionat ca nu mi-a mai ramas decit un singur lucru de facut: apelul la autoritate. adica la organele de ordine. desi de la inceput am  ceasta vatianta inca de la inceput de teama birocratiei (ma si vedeam completind opuna la 3 dimineata tot felul de declaratii si formulare) dar si a faptului ca eram convins ca nu se va rezolva nimic si mai mult ma voi enerva discutind cu vreun garcea. am decis ca nu e chiar o urgenta, si am sunat la politia locala de sector (3), unde un domn polititst amabil a trimis doi colegi la fata locului. In 10-15 min au venit colegii, care nu prea au reusit sa faca mare lucru de capu’ lor. probabil ca regulamentul nu le permitea abordarea fizica a situatiei sau poate ca au plecat de la ipoteza ca subiectul sesizarii mele chiar era bolnav. dupa niste parlamentari telefonice, a sosit un echipaj de salvare care a degajat terenul.

doresc sa mentionez ca doamna infirmiera/asitenta de pe salvare a fost cea care a rezolvat pina la urma situatia, abordind-o cu multa fermitate si determinare. poate avea mai multe coaie decit mine, vecinii mei, cei 2 polititsti si colegul brancardier la un loc. sau poate mai multa experienta.