ca sa fie toata lumea la zi cu informatia, incep prin a va spune ca ma straduiesc din rasputeri sa nu scriu si sa nu discut pe blog sau altundeva despre patrie, patriotism, tara, popor, natiune etc. desi ma mai enervez din cind in cind si pe tara si pe popor, la semafor sau aiurea, nu (mai) cred de loc in puterea individului, societatii civice, ong-urilor sau asociatiilor de consumatori sau proprietari de a schimba in vreun fel tara, natia, poporul.

cum mai tot timpul traiesc intr-un mediu controlat, ca mai toti corporatistii de altfel, casa – serviciu – casa cu escapade senzationale la mall in uichend, iar la televizor nu ma uit cu saptaminile, nu prea ma mai lovesc de problemele tarii. citeodata insa ma mai trimite careva dupa vreo adeverinta la o institutie de stat. cum a fost ieri spre exemplu. si mi-o iau direct in bot.

carevasazica, trebuia sa depun o cerere la o agentie de stat. cladire veche, in centrul bucurestiului. inca de cind am pus mina pe clanta usii de la intrare m-a cuprins un fel de teama. era teama de necunoscut, cred eu. ba nu. ba da. teama s-a accelerat cind am dat cu nasul de mirosul specific, de peretii scorojiti si de treptele din piatra murdare si tocite. intreb la poartar unde este “agentia de”, portarul – un badigard de la o firma privata – ma intreaba automat “ce sector”. m-am prins ca nu era meu unicul bou care-i punea intrebarea asta de ‘jdeori pe zi.

am urcat pina la etajul indicat, doi, pe scara, mi-a fost teama sa incerc liftul. as pune pariu ca nu mergea, de fapt acum sint chiar sigur, ca prea era multa lume pe scara. am urmarit foarte concentrat indicatoarele scrise pe coli a4 care imi spuneau destul de clar unde e Xerox-ul, unde e etajul 1, unde e etajul 2, unde e permis pentru public si mai ales unde e interzis. collie-indicator aveau si corectii, de exemplu, in sala de asteptare de la etajul 2, unde aveam eu treaba scira: “in aceasta cladire nu se fac copii xerox la etajul 1” *la etajul 1 scris de mina, stersatura lui “nu” cu pixul peste caracterele printate.

ajuns la etajul unde aveam treaba, am urmarit pe culoarul si am ajuns intr-o sala de astaptare. cu lume multa. m-am invirtit vreo 2-3 minute ca un coi intr-o galeata, incercind sa citesc pe pereti ce aveam de facut si mai ales cu cine aveam treaba. n-am reusit sa deduc nimic bineinteles, jenat poate si de cele 20 de perechi de ochi care se atintisera asupra mea. pentru ca eu la costum, plecat de la serviciu, ei asa, mai “sport” imbracati, dupa posibilitati. am iesit din nou pe culoar, si am dat din fericire peste o colega de serviciu, care voia si ea o adeverinta. ca sa primeasca adeverinta, trebuia sa depuna bineinteles o cerere. altfel decit a mea, dar ce conteaza! m-am simtit imbarbatat, vorba cintecului, unde-s doi puterea creste. si am hotarit sad au piept din nou cu dusmanul.

am reintrat, m-am mai uitat odata la persoanele cele mai apropiate de usa la care se astepta, si am solicitat respectuos permisiunea de a intra pentru cateva secunde sa pun o intrebare. “nu se poate, o s ava dea afara, pe mine m-a dat” zice o doamna din spatele salii de asteptare, asezata pe un scaun. “pai si cum aflu ce formular imi trebuie?” doamna isi indreapta mina catre un colt al camerei. la vederea gestului, citiva colegi de suferinta se dau la o parte si din spatele lor se dezvaluie o masa cu 4 capace de cutii de hirtie xerox in care erau 4 tipuri de formulare. am luat cite unul din fiecare sa le studiez. nu m-am prins care se aplica pentru cazul meu, si descumpanit de infringere m-am tras inapoi catre culoar, la adapost pentru pregatirea urmatorului atac.n-a mai fost nevoie. de nu stiu unde, a rasarit un domn badigard pe care multimea l-a recunoscut drept omul care stia de toate si care m-a indrumat in ce fel si cum sa procedez.

dupa alte 10-15 minute de asteptare, am patruns pe usa rivnita de toata lumea. imi venise rindul. intr-un birou cu trei mese, trei doamne lucrau cererile. prin “lucrau” se intelege ca le dadeau un numar de inregistrare si le treceau intr-un registru. in ciuda incercarilor mele repetate, n-am obtinut de la functionara catre care am fost repartizat nici o informatie in plus fata de cee a ce stiam deja de la badigardul de-afara. iar in materie de customer service dumnealui era cu mult peste nivelul functionarei. dumneaei (a se citi dinsa!) m-a facut sa ma simt si cumva dator ca isi pierduse timpul cu mine, si mai ales mi-a indus sentimentul ca nu ma pregatisem suficient pentru acest examen dificil al vietii. treci la loc costel, 2! data viitoare sa nu vii fara parinti, ca nu te mai primesc la ora!

am plecat mai nedumerit decit intrasem dar oarecum cu un sentiment de implinire a datoriei fata de tara. si m-am gindit ca va veni o vreme cind va trebui sa primesc pensie de la tara asta. dup ace voi fi cotizat o viata intreaga din salariul meu de corporatist. si va trebui sa depun un dosar si sa fac o cerere. si voi fi batrin, si bolnav (sau alcoolic) si singur, si nu va avea cine sa ma ajute. pentru ca pe copii mei voi fi reusit sa-i conving sa traiasca in alta parte.

hapi haloin, romania!